Niciodată nu am fost tipul montaniard. Nu din cauza condiției fizice, pentru că, până la 26 de ani, am avut un trup de zeu olimpian. Ci pentru că sunt un tip comod. Și nu concep să merg undeva unde nu am apă curentă, duș, toaletă cu hârtie igienică parfumată și spălare dorsală, aer condiționat etc. E simplu, dacă nu ai cazare, nu mă chema nicăieri, că eu la cort nu stau.

Când aveam eu vreo 19 ani, eram îndrăgostit de o tipă pe nume Ioana. Îndrăgostit oarecum fără succes, ea fiind olecuță mai mare decât mine și oarecum cu alte pretenții decât un student golaș, cu buzunare largi și nesemnificativ umplute. Carduri nu prea erau pe vremea aia, să ne înțelegem.

Într-o zi, apare un pretenar la mine. Coa, hai la munte, că am găsit cazare la cabana…xyz, ceva gen cota 1500 și ceva. Eu vin cu Buțulina, tu o iei pe Ioana și mergem, poate așa scapi și tu bursucul la scorbură.

Argument mai valid decât acela nu exista, așa că repede, dau telefon, hai la munte, nu am bani, nu e nimic, fac eu cinste, hai ca vin și gata drumul. Ne urcăm în tren, coborâm la Predeal, după care hai pieptiș pe munte. Atunci am realizat pentru prima oară cât de mult nu îmi place mie mersul ăla aiurea prin boscheți, cu scopul de a face trasee, după care să mergem acasă, mulțumiți de ce trasee mișto am făcut noi.

Băi, deci am urcat pieptiș pe mizeria aia de munte, de mi-a sărit sufletul din ciubote. Bine, eu eram în teneși, că era cald afară, dar rămâne ideea. Pardon, converși. Am văzut atâtea tufișuri și cărări, tufe și brădet de mi-a ajuns tocmai până…wait for it…exact acum. Că altă dată nu am mai fost.

În fine. Să revenim.
Ioana era o fată prețioasă. Elegantă, genul care merge pe tocuri și machiată să umple sifoanele cu gaz și apă. Pe lângă asta era și teribil de pudică, nu accepta manifestări lubrice în jurul său, genul tipei de aici. Mi-era jenă să mă scarpin și în nas în preajma ei, darămite altele.

Legat de asta, eu sunt genul de tip cu vezica timidă. Adică, dacă te blochezi cu mine în lift 5-6 ore, ai dat de apă, ca să zic așa, pentru că nu rezist. Și vă rog să mă credeți că stăteam teribil de stresat. Ce mă fac eu dacă mă apuc micționarea prin pădure, cu fetele lângă mine? Cum fac să mă pierd, cum mă justific?

Și urcam, cu stresu-n gând și în zona inghinală, de numai plăcere nu mai simțeam. Iar urcușul nu se mai termina, fetele aveau chef de vorbă, de chicoteală ah, uite mure, fugi tu, ca vine ursu, lasă sa vină, ne apără băieții, eu transpiram tot, ba de la urcat, ba de la alte dureri până când am simțit că nu mai pot și explodez.

Calculam eu momentul în care să iau decizia finală când, deodată, stupoare. Ioana se oprește lângă primul copac mai rădăcinos, se pune pe vine și…lasă cel mai mare răhățoi imaginat vreodată de mintea umană. Cald, parfumat, aburind, un vis pentru orice cunoscător.
Am rămas troznit. Ioana, pudica Ioana, iconografica Ioana, dulcea Ioana, cea care așa și pe dincolo, cea care te certa 10 minute dacă râgâiai mai sonor, nu avea nici o jenă, ba mă mai și privea lasciv, în timp ce folosea cu succes un șervețel de ăla de șters mucii.

No, ce să zic, mi-am zis în sinele meu masculin că am trecut la nivelul următor, mă duc la un copac, ALTUL decât cel cu movila de dulceață feminină, fetele o iau înainte, pudice, răsuflu ușurat, termin ce am de făcut și plec după ei. Îi ajung din urmă și, deja tupeist, dau să o iau de mână. La care ea mă refuză și zice, în timp ce mușca pofticioasă dintr-un măr:

– Te-ai spălat pe mâini și nu știu eu?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.