Odată ce-ți faci curaj să apeși pe clanța ușii, apari în fața a 10-120 de oameni cu așteptări și pregătiri diverse. Ușa aia e teribil de grea, pentru că în spatele ei trebuie să joci un spectacol pentru toată audiența, indiferent de ce s-a întâmplat acasă, indiferent de cât de puțin ai dormit, indiferent de cât de nervos ești.

În mod ideal, nu ai vrea să le pierzi o oră din viață recitând ceva ce știi că se șterge rapid, imediat ce s-a terminat cursul. Unii se gândesc la ce s-a întâmplat acasă, unii vor să ajungă la jocul lor preferat, unii au stat treji toată noaptea ca să învețe, unora le e foame.

Trebuie să captez interesul în primele cinci minute. De atunci am fix 20 de minute până pierd o mare parte din audiență, pentru că atât poate un om normal să mimeze atenția. În rest, trebuie să-i readuc în sală cu interacțiune și cu promisiunea de a afla ceva interesant.

Le voi da un test greu, pentru că sunt obligat să fac asta. 10% dintre ei vor termina masterul cu diplomă, pentru că așa e în fiecare an. De ce nu dau note mari la mișto, de ce nu le fac viața mai ușoară, așa, din pix? Pentru că știu cum e să fii mâncat de viu de cineva care a făcut școală pe bune și poate să te calce pe cap când spui „nu știu”. Te simți inferior, simți că ai pierdut vremea la cursuri, știi că depinzi de pixul altuia.

Nu-mi imaginez niciun curs fără o listă de așteptări. Vreau să știi ce vei scoate din curs și vreau să știi unde te afli în orice moment. Vreau să evaluezi oricând dacă merită investiția de timp și efort. Dacă știi să explici pe scurt majoritatea punctelor din listă, du-te să faci altceva, ceva cu adevărat util sau plăcut.

Pentru asta am studiat teatru, stand-up, metode de memorare, fonetică și dicție. Dacă ai un accent puternic, sunt șanse să pierzi publicul. Dacă nu știi să faci contact vizual cu studenții se vor simți ignorați. Dacă tonul vocii e agresiv, vei primi mai puține răspunsuri sincere la întrebările pe care le pui.

Am repetat de cinci ori seminariile de teorie. Singur, cu sala goală, se mira lumea de ce naiba fac când mă vedea pe geamul sălii. De cinci ori, pe timp, cu înregistrare, ca să ajustez tot ce se poate. Totul trebuie să fie la minut.

N-am timp să mă uit la ce poartă studenții, am de livrat niște conținut mai plictisitor decât o ieșire sau un joc, conținut căruia trebuie să-i găsesc o poveste. Nu-mi pasă de uniformă, de ceas și cu ce s-a încălțat fiecare – mă uit la expresiile lor ca să știu dacă i-am pierdut sau nu. Am 55 de minute.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.