Cum să te vindeci de ADHD

Când am scris prima oară despre faptul că am descoperit că am ADHD la 48 de ani, nu credeam că o să existe un asemenea interes despre subiect. Adică na, am scris că am descoperit că am diabet la 40 și interesul a fost minor spre inexistent, deși, ca de obicei, agricultorii, electricienii și it-iștii plin de sfaturi au mai apărut, pe ici și colo.

Imaginați-vă surpriza mea când am văzut câți oameni au fost interesați de subiectul ADHD, realizând că ce se întâmplă în mintea lor e posibil să aibă o explicație și să nu fie doar ciudații social care erau până atunci.

Normal, pe lângă ei, au apărut și specialiștii, cunoscătorii, oamenii care sunt gata să îți dea un sfat gratuit despre ce ar trebui să faci, pentru că ei au citit și s-au informat. Nu vreau să fiu neapărat rău, dar eu, în general, ca persoană care a avut bolnavi de cancer în familie, urăsc cu pasiune vânzătorii de ulei de șarpe. Deținătorii de panacee, oamenii care știu pe cineva, știu un tratament, știu o șpârlă care să te rezolve, să-ți dea de 2 lei speranță puțin. Așa că profit de ocazie ca să vă spun asta. Vă rog eu mult, din sufletul meu bătrân, nu îmi mai trimiteți mailuri ca alea de mai sus, pentru că nu faceți decât să vă câștigați un loc în panteonul oamenilor pe care îi disprețuiesc.

Nu, ADHD nu se vindecă, nici măcar cu cartea lui Gabor Bozgor ăla. Pentru că nu e o boală, e un spectru funcțional. Dacă toți am fi în același spectru, nu am avea de ce să căutăm rezolvări, pentru că toți ne-am comporta identic. Dar nu e așa și atunci trebuie să căutăm modele și rezolvări pentru a ne integra în societatea din care vrem să facem parte dar am vrea să ne lase în pace. Mulțumesc mult pentru ideea de a citi cartea, nu o să o fac.

Referitor la meditație.
Știu că, fiind neurotipici, nu înțelegeți asta și nu știți cum e. Fiind și la un nivel mediocru al IQ-ului, nici nu înțelegeți că alți oameni sunt diferiți și că nu, nu toți pot câștiga proba olimpică de 100 m bărbați, indiferent cât de mult s-ar antrena. Așa că o să vă explic.

Un neurodivergent, un ADHDist, nu poate “închide ochii și golește-ți mintea”. Tocmai asta e problema, divergența, lucrul acela pe care voi, oamenii normali, neurotipicii, nu o înțelegeți. Mintea noastră nu se oprește. Niciodată. Oricât am vrea, oricât ne-am ruga de ea, oricât am plânge, orice am face. Funcționează încontinuu, ca o stea care transformă hidrogen în heliu, în fiecare milisecundă. Tot timpul. Înțelegeți? TOT TIMPUL. Singurul moment de liniște, în care nu îți conștientizezi mintea că lucrează, este atunci când te trezești din somn și, poate, ai norocul de a nu-ți aminti visele de peste noapte și poți să te faci singur să crezi că a fost ca o comă.

Doar că și somnul este o problemă. Pentru că unii dintre noi adorm greu. Pentru că nu pot face întuneric. Niciodată. Închizi ochii și, deși în cameră e întuneric, ție, de fapt, ți se luminează ecranul vizual și începi să vezi orice. Desene, fulgere, lucruri geometrice, lumi diferite, culori, oameni, construcții, acțiuni, activități. Singurul mod în care poți scăpa de agitația respectivă este ori să fii rupt de oboseală, ori să deschizi ochii și să te bucuri puțin de întunericul din jur.

Vă rog eu mult. Cu tot respectul. Nu mai fiți vânzători de ulei de șarpe. Nu știți ce este chestia asta, mintea voastră de români educați la școala PSD, ce v-a idiotizat în ultimii 20-30 de ani, nu poate înțelege moftul ăsta cu ADHD-ul. Știu, dacă aș fi lucrat la sapă sau pe șantier, nu mai aveam problemele astea, cunoaștem. Lăsați-ne în pace și, eventual, din când în când, dacă aveți chef, citiți-ne poveștile. Nu ne puneți în situația de a vă disprețui fără să vă cunoaștem doar pentru că aveți o nevastă grasă căreia nu i-o mai trageți sau sunteți o corporatristă singură cu 6 pisici, deținătoare a adevărului universal.

Mulțumesc.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt