Anii 33-500 AD: Creștinismul a început ca o sectă a iudaismului și a așa a rămas până a ajuns la Roma

După moartea și învierea lui Iisus Hristos în anul 33, cei 11 12 apostoli s-au răspândit prin Europa, Africa și Asia, ca să propăvăduiască cuvintele Mântuitorului.

Unul dintre ei a ajuns și la nord de Dunăre, pe unde trăiau dacii, și a reușit cumva să îi creștineze pe câțiva ciomăgari de aici. Probabil dezamăgit de rezultate și de calitatea umană a dacilor liberi, s-a închis într-o peșteră din Dobrogea cu mesaj la intrare “nu deranjați, ies eu din când în când”. Îl chema Andrei (fratele apostolului Petru, btw) și a devenit motivul pentru care în fiecare an pe 30 noiembrie avem liber.

Pavel, de la care avem epistolele in Noul Testament, a devenit apostol creștin mai târziu. Era cetățean roman și vânător de creștini, și îl chema Saul. După o epifanie religioasă în care i s-a arătat Iisus, a devenit credincios, și-a luat alt nume și s-a dus la Roma, să arunce praf de creștinism pe romani. Spoiler: nu s-a terminat bine, i s-a tăiat capul (fiind cetățean roman, nu putea fi crucificat, aia era o metodă de execuție rezervată p*limii).

La Roma, creștinii erau priviți mai degrabă ca o ciudățenie, pentru că se încăpățânau să ducă vieți retrase și mai ales pentru că li se fâlfâia de toate zeitățile romane. Chestia asta s-a schimbat în anul 64, când un incendiu devastator a culcat Roma la pământ.

„Hey, boss, did you ever see a more splendiferous crash?” Zorba Romanul, ca. 64 AD

După cum vă așteptați, chestia asta nu a prins prea bine la poporul roman, care a găsit repejor un vinovat în însuși împăratul Nero (ăsta, săracul, ca toți împărații din secolul I, era cam mână-largă, paranoic și ciudățel, deci o țintă bună pentru furia poporetului), pe care l-au acuzat că a ordonat generalilor lui să dea foc Romei pentru că…motive muzicale și artistice. Speriat, băiatul nostru a căutat repejor un alt țap ispășitor și într-un acces de inspirație creativă a arătat cu degetul spre creștini, că și așa ăia erau ciudați și inadaptați.

Nero: Cu bărbuța aia de hipster, nu-l vedeți în stare să ardă Roma numa’ așa, de plictiseală?

Așa a început o lungă și frumoasă tradiție de persecutare a creștinilor în Imperiul Roman, care a durat până la Împăratul Constantin, în jurul anului 300. Înainte de una dintre bătăliile lui, Constantin se zice că a avut un vis în care îi apărea semnul crucii: sub acest semn vei învinge.

Iaaauite, mami, pisicuța drăgălașă se joacă cu creștinul…cu dinții…

A câștigat bătălia și ca urmare, prin anul 313, a dezincriminat creștinismul în Imperiul Roman și a devenit un fel de tătuc protector al creștinilor, deși el însuși s-a botezat abia înainte de moarte.

Constantin nu a forțat pe nimeni să devină creștin, ci a făcut o chestie mult mai mizerabilă: condiționa accesul la poziții de putere în Imperiu de apartenența la religia creștină, plus că îi punea pe cei care încă venerau vechii zei romani să plătească taxe mai mari, pentru a finanța construirea de monumente și a orașului său nou-nouț și foarte creștin, Constantinopol.

Constantin era așa de viril, încât când a scos creștinismul și l-a pus pe masă, toți generalii lui s-au repezit să îl…adopte

Bineînțeles că toți oamenii cu un pic de spirit practic s-au convertit, pentru că altfel i-ar fi durut în borsa. Dar pentru că s-au convertit doar de fațadă, și de facto au rămas tot cu obiceiurile lor ”păgâne”, în creștinism au pătruns tot felul de tradiții bizare, iar sărbătorile creștine au fost așezate peste vechile sărbători romane, fiind preluate și obiceiurile aferente, că de aia sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie, că atunci și așa aveau romanii Saturnalia, și a fost mai simplu așa, știțicezic?

De acolo avem și o grămadă de ritualuri fără explicație logică în creștinism, dar ”așa se face, maică”.

 

O să fac o paranteză acum, cu o anectodă mișto: romanii erau în general destul de toleranți cu religiile și cultele (mă rog, mai puțin cu creștinismul). În general, când cucereau pe cineva, le integrau și cultura și zeitățile. Tot panteonul roman era ciordit de la greci, iar armata romană avea ca unul dintre zeii protectori pe Baal, o divinitate feniciană și mare războinic, care era reprezentat de un bou.

Ei bine, când armata romană a fost convertită aproape peste noapte la creștinism, au zis mkay, că nu prea le păsa, dar se pare că și-au păstrat și mascota lor în poveste.

Așa s-ar explică prezența boului în unele reprezentări ale nativității. Evreii creșteau oi, nu aveau treabă cu vitele, deci lângă iesle nu avea ce căuta o vacă.

Baal be like: How moo doin’? (I’ll see myself out)

Paranteză închisă. Luați cu sare, că nu garantez veridicitatea.

 

Creștinismul nu era pe vremea aia o religie organizată, ci era compusă din mai multe culte care aveau parțial credințe și ritualuri atât de diferite, încât nu erau compatibile între ele.

Ca să stabilească direcția în care mergea religia, după ce creștinismul a ieșit din underground și a devenit cool și religie oficială a Imperiului, Împăratul Constantin i-a adunat la Niceea pe toți episcopii creștini ai vremii, ca să stabilească niște reguli comune și canoane religioase. Meetingul e cunoscut ca Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Toți cei care nu aderau la regulile stabilite prin sinod au fost declarați eretici și deci necreștini (de exemplu arienii, dar nu intru acum în detalii). La Niceea a fost bătut în cuie și Crezul care se spune și azi la liturghie și este baza credinței creștine (Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, …).

Au urmat și alte Sinoade prin care s-au pus bazele religiei așa cum o știm. Cool fact: Ortodoxia pretinde că încă respectă toate regulile stabilite prin Sinoadele ecumenice și de aia e religia cea mai șmecheră. Mkay.

 

Totul a mers okeiuț până prin anul 395 când împăratul Teodosius a împărțit Imperiul Roman în două, pentru a gestiona mai bine mamutul (era imens): Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milano (mai târziu Ravena). Au urmat invaziile populatiilor migratoare și un haos generalizat care a fărâmițat definitiv fostul Imperiu Roman și așa au început the dark ages. Evul Mediu timpuriu.

În anul 486, Roma este cucerită de niște triburi barbare germanice, cred că vizigoții. Constantinopolul a mai ținut steagul sus până în 1453, când cade sub asediul turcilor și așa se termină istoria Imperiului Roman, dar divaghez.

TL:DR, pentru puturoși:

  • După anul 33: Apostolii se apucă să propăvăduiască creștinismul. Pavel are testiculorum destul de mari încât să meargă la Roma, unde creștinează până când își pierde capul
  • Anul 64: Arde Roma. Creștinii erau dubioși și retrași, un țap bun ispășitor pentru împăratul Nero. Începe persecutarea creștinilor, iar cultul creștin intră în underground.
  • Anul 313: Împăratul Constantin dezincriminează definitiv creștinismul; creștinismul începe să fie cool, și mai cool, religie-oficială-a-Imperiului-cool
  • Anul 325: Primul Conciliu de la Niceea, se pun bazele dogmatice ale creștinismului.
  • Anul 337: Constantin se botează. Și moare.
  • Anul 380:  Creștinismul devine religie oficială a Imperiului Roman
  • Anul 395: Teodosius împărte imperiul roman în Răsărit și Apus, din motive administrative. Capitalele sunt Milano și Constantinopol
  • În jurul anului 500: Roma este cucerită de barbari. Începe Evul Mediu.

Dacă vi se pare mișto povestea și comentariile sunt civilizate, în următorul capitol vă povestesc despre Marea Schismă dintre Ortodoxie și Catolicism, de ce e imposibilă reconcilierea (sunt chestii teologice grele la mijloc) și cum catolicismul a ajuns să fie atât de toxic, încât un călugăr german a zis BĂ, GATA!