Singurul lucru care mi-a rămas în memorie de la fosta zi națională a rromâniei, erau defilările uriașe și dansurile alea cu cartonașe, care întruchipau diverse fețe de tovarăși, porumbeii păcii și altele. Desigur, rămânea setea uriașă, că nu ne dădea nimeni apă sau alte chestii, aveam voie să fugim în pauze pâna la o cișmea, eventual. Unde stăteeam 1000 de copii la coadă.

În fine. Voiam să remarc o chestie.
Olimpiadă trecută, la Beijing, au fost și cartonatori de ăștia, care făceau diverse figurine, lucrând împreună. Îmi aduc aminte perfect comentariile despre regimurile comuniste, care obligă oamenii să facă aceste demonstrații de cult al personalității sau al partidului.

Anul ăsta, la Londra, au fost iar jucători cu cartonașe. Desigur, o realizare remarcabilă, ceva extraordinar, o dovadă a ingeniozitării englezești, senzațional și alte epitete de lingăi rromâni.

Aș vrea să avem și noi o zi națională care să fie într-un anotimp decent. O zi națională care să însemne sărbătoare, oameni ieșiți să sărbătorească, oameni care să se bucure de o sărbătoare care e a lor.

Nu o mizerie cu defilare de echipamente militare învechite și depuneri de coroane de flori la alba iulia și la bucurești.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.