Bunicul era surd. Chestie pe care cumva a moștenit-o și tata (dar doar la o ureche) și pe care-am moștenit-o și eu – când mă întreabă coana Sculăreasă ce bani mai sunt în cont.

În fine, bunicul era surd. Nu auzea. Trebuia să strigi la el, săracul, și se uita așa la gura ta ca să înțeleagă ce zici.
Și mă lasă mama într-o zi cu el – când eram mic – și-i dă indicații:
– Uite, tăicuțule, e ceai în ceainic, e ciorbă în oală, iar în farfuria aia acoperită sunt niște cârnați gata făcuți, îi pui la încălzit în tigaie și mâncați, da?
Nu știu ce-a îngăimat moșul că mama a plecat la treaba ei și pe la amiază vine el la mine. Eu mă jucam în curtea plină de praf printre ulcioarele lui pictate.
– Ți-e foame, puțulică?
– ?! (am dat din umeri)
– Vrei ceai?
– Nț.
– Vrei ciorbă?
– Nț.
– Ă, futu-ț’ anafura ta de ochios! Da’ cârnaț’ vrei?
– Mhm!

Și-a luat tigaia, a pus-o la încălzit și peste vreun sfert de oră îl văd că iese din cerdac cu tigaia fumegândă în mână și cu alonjă de Lia Manoliu o aruncă în mijlocul grădinii suduind de mama focului.
– Grijania, altarul, ‘mniezăii și candela… și ce-o mai fi zis el acolo, că avea inventar bogat la înjurături.
După care a venit la mine cu ciorbă.
L-am întrebat unde sunt cârnații dar n-auzea moșul, n-auzea.

Misterul s-a elucidat abia când a venit mama iar el necăjit îi spunea că a pus cârnații la încăzit și când s-a uitat în tigaie nu mai erau:
– S-au topit, hăi fată!
Iar mama râdea de nu mai putea fiindcă surdul n-a înțeles că trebuie să ia cârnații din farfuria acoperită ci a pus direct tigaia goală și acoperită pe aragaz fără să se uite în ea.

Fast forward, peste 30 de ani, împreună cu câțiva colegi din redacție suntem invitați în cel mai mare combinat de carne din țară. În echipă se nimerește și Sandu fotografu’, român sadea. Și nu mă refer la patriotismul lui ci la viteza cu care rotea ochii după ceva de ciordit.

Ne ia domnișoara ghid pe la rampa de primire animale, la hala de sacrificare, pe urmă la camera de curățat, tranșat, tocat și ajungem la salamuri.

Sandu al nostru era ca un copil de-ăla la Disney, se uita pe sus fermecat de salamul atârnat. Și cum se rotește domnișoara ghid să ne arate camera de afumare îl văd că fulgeră un salam și-l bagă pe la curea în pantaloni.
Bă, vă spun, eu asemenea mișcări n-am văzut nici în filmele Marvels. Și-i zice Geolgău (un coleg) așa printre dinți:
– Băi, ești tâmpit?
El nimic, se făcea că e interesat de procesul de afumare care durează nu-știu-câte zile.
– Bă, cretinule, ăștia au camere peste tot.
El tot senin, se făcea că-și aranjează stativul, mai poza câte-o operantă, mai niște jamboane, când apar niște băieți de la firma de pază cu un nene în halat alb – direct la el.
– Sandule, ai belit salamu…
Mă luase și pe mine cu călduri, ne face ăsta de râs. Când colo, ăia i-au cerut o copie după cardurile foto și l-au pus să șteargă niște cadre din camera de rețete. 
La ieșire, control.
– Aaa, dacă nici acuma nu-l prind ăștia…
Bă, vă zic, au ăștia de la pază un nas. Pe noi ne-a trecut repede, dar pe Sandu l-au pus să-și dea sacoul jos, se descheie la cămașă, să-și ridice maieul, l-au pipăit pe la glezne, prin pantaloni. Nimic, bă, nimic. N-au găsit nimic.

Aici, cum să vă zic, am avut așa un soi de admirație ciudată față de el. Ceva s-a întâmplat cu salamul ăla, că doar nu s-a topit ca cârnații bunicului. Undeva l-a ascuns el, dar unde? Unde naiba putea ăsta să-l bage că doar l-am văzut când l-a băgat în pantaloni…
Doar nu cumva…

N-am mai fost cu el în deplasări de-astea dar misterul s-a elucidat abia la o fabrică de panificație unde l-au prins cu un tun fotografic – fără lentile în el – plin cu eugenii.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.