Nu am fost niciodată fan al diverselor cuburi și cubulețe de construcții. Mai ales că, la fel ca fiecare părinte care a sperat că a făcut minim un Sheldon Cooper, le-am luat Lego copiilor încă de la vârsta la care trebuia să îi păzesc să nu le înghită. Nu, nu am făcut Sheldoni Cooperi, asta nu înseamnă că nu îi iau și celui de-al 3 lea, să fie clar. Singurul rezultat palpapib, atunci, era că reușeam să calc în piese mici, atât de tari și dureroase încâttot panteonul dac de zeități se înghesuia sub acoperișul meu.

Problema se schimbă, însă, când cresc micii torturatori și încep să le placă miliardele de modele și tipuri de Lego. Am trecut, în ultimii ani, prin Lego Minecraft și Lego Starwars, conform dorințelor fiecăruia, acum înțeleg că e necesar un Lego Parc de distracții și unul Save and rescue.

Mi se pare atât de tare că puii mei, carne din carnea mea, au tot felul de dorințe și idei proprii încât mă simt antrenat și eu în asta.
Am văzut un Lego Millenium Falcon într-un film și, când se termină tot circul ăsta din jurul nostru și reușesc să mă liniștesc, mi-l iau și îl construiesc singur, singurel și va fi doar al meu.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.