Bring back bullying

O fi din clubul asta select: www.youtube.com/watch?v=Sj4wFJPGTKo

Let me make your day.

De multe ori idioți ca ăsta tocmai ei sunt cei mai tari în gură.

Cândva prin 2000-2003, un prost din ăsta stătea pe o bancă în parc, plin de figuri în el.
Pantofiori de lac, pantaloni de stofă la dungă, cămașă, nu cravată ci papion, vestă, costum plus palton deasupra, pălărie, tot tacâmul – se vedea că tocmai ce căzuse șifonierul pe el și o ardea filfizon rău de tot. Tânăr, să fi avut vreo 20 de ani. Gesturi schimonosite, poziție de împărat care șade pe tron uitându-se cu scârbă la plebe, numai greață în priviri și în tot body-language-ul afișat. O crizantemă de om, nu altceva. Vorbea tare de-l auzeai de la vreo 30 de metri, gesticulând ca un apucat, la telefon, nu mai țin minte ce telefon era, oricum ceva de un preț mediu spre mare, nu era chiar the shit da mai bun decât media. Făcea băiatul show la greu.
Cred că l-a lăsat taxiul fix în parc, că altfel nu-mi închipui cum de nu și-a luat bătaie până să ajungă la bancă.
Parcul aproape pustiu, numai câteva persoane, era pe timpul zilei, dar timp friguros, ceva iarnă spre primăvară. În tot parcul se auzeau numai scălâmbăielile cretinului.

Și trec niste metaliști, vreo 5. Cam de aceeași vârstă cu prințul. Probabil e greu de crezut, dar metaliștii nu i-au zis nimic lu’ ăsta. Cam zâmbeau așa între ei când au trecut pe lângă el, că tontul se dădea în stambă rău de tot, dar de zis ceva în mod direct sau vreun gest cât de cât clar, nimic. Vă garantez asta, pentru că eu eram unul dintre ei. Dar a fost destul ca să observe prostul că ăștia care au trecut acuma prin fața lui n-au fost impresionați de circul lui, ci mai degrabă râdeau pe sub mustăți, și nu i-a plăcut treaba asta. Și s-a uitat boul la ei și a văzut plete, tricouri cu draci, blugi rupți, lanțuri, bocanci, toate alea. Și îi vine omului o idee. Genială, nu altceva.
Tocmai ce se lansase unul din filmele Lord Of The Rings și peste tot numai despre asta se vorbea, postere peste tot, ghiozdane și tot felul de chestii numai cu Lord Of The Rings, nebunie.
Așa că, fix după ce trec ăștia, deschide deșteptul gura și urlă în telefon, special ca să fie auzit de ei (ceea ce dă de bănuit că probabil nu era nimeni la celălalt capăt al liniei):

“A, la Stăpânul Inelelor?? Nu, nu vin!! Deja am văzut prea mulți orci pe ziua de azi!! ”

Brusc, n-au mai zâmbit metaliștii.

S-au oprit frumos, s-au întors și s-au uitat la prost. Și prostul la ei.

Moment Kodak.

Și unul dintre metaliști, ăla mai al dracu’ dintre ei, căruia i se spunea Maniacu’, și care niciodată nu reușea să vadă un concert de metale până la sfârșit pentru că mereu făcea câte o nefăcută de îl scoteau bodyguarzii afară pe la jumătatea setlist-ului, îi spune prostului:

“Auzi coaie… tu ai luat vreodată bătaie de la unu’ cu părul mai lung decât al mătii??”

N-a avut filfizonul timp nici să se ridice de pe bancă.

V-am spus că plouase în urmă cu câteva ore? Și că era noroi pe-acolo prin parc?

Nu l-au bătut metaliștii pe prost. Mă rog, nu era chiar bătaie. Mai mult l-au rostogolit prin tot noroiul ăla până l-au făcut de comandă. Maniacu’ l-a apucat de piept și l-a zburat de pe bancă cu curul prin bălți, alții l-au tras de craci și de mâini și l-au tăvălit de colo-colo prin metri întregi de noroi și pe o parte și pe alta.

Și ăsta urla “Golanii !! Golanii !! Mă bat golanii !!”.

Maniacu’: “Aaa mă faci și golan acuma?? Deci întâi orc, și acuma… aha!! ”

În 30 de secunde mai avea numai cămașa și pantalonii pe el, vesta, costumul și paltonul zăceau făcute una cu noroiul, pantofiorii de lac zburaseră cred că undeva pe mijlocul străzii, peste gardul parcului, iar pălăria nu mai semăna demult a pălărie. Ținea telefonul strâns în pumn, sigur îi era frică să nu-l lase vreun metalist fără telefon, dar nu interesa pe nimeni telefonul lui. Plin de noroi din cap până-n picioare, inclusiv în păr și pe față.

Până la urmă terminaserăm cu el, și acuma era așa de glazurat încât chiar dacă am fi vrut să-l mai tăvălim o bucată sau ceva de genul, acuma deja ne era scârbă să-l mai atingem.
Așa că stăteam mai departe de el, să nu cumva să ne murdărească.
Se ridicase în genunchi și gâfâia, și se uita la noi cu ochii beliți.
Încă era speriat ca dracu, dar începea să înțeleagă că nu-și luase nici măcar un pumn și că am vrut numai să-i schimbăm look-ul.

Maniacu’: “Să nu-ți treacă prin cap să încerci să ne iei în brațe sau ceva, că-ți iei un picior în muie”

Filfizonul, printre gâfâieturi: “Nu nu… ei da io… io acuma… cum mă duc acasă așa… ce-i zic lu’ maică-mea… ”

Maniacu’: “Ei… îi zici și tu că ești orc…”