De ce amintirile de la mame sunt neapărat fragile?

În toată viața mea, am întâlnit multe femei. Foarte multe. Blonde, brunete, șatene, slabe sau plinuțe, înalte sau micuțe (limitele maximale au fost de 187 și 148), cu relații sau nu. Femei foarte diferite între ele, mulțumesc proniei FSM, dar cu o singură chestie în comun.

Toate, absolut toate, au o amintire de la mama (fiecare de la mama ei, nu de la maică-mea, maică-mea urăște, by default, orice femeie din viața mea) câte o amintire scumpă, sub formă de vază chinezească, bibelouri translucide, borcănel fragil, cutiuță de porțelan, ceșcuță chinezească, pahar de cristal gros de 1mm, pană de păun prinsă în rampă de spumă de mare etc.

BĂI NENE! La modul cel mai serios, nu puteți și voi să le dați copilelor drept amintiri o vază de oțel, cești de plastic, statuete din granit sau ceva de genul ăsta? Adică o chestie care să reziste peste generații și să nu declanșeze niciodată acel clasic “Vai, mi-ai spart ceșcuțele/vaza/bibeloul de la mama??“.

Pentru că devine din ce în ce mai greu pentru noi, bărbații din toată lumea, să ne prefacem că ne pasă de cioburile alea adunate sub formă de amintire de la mama. Nu s-ar putea să le lăsați amintire, ca nouă, tuturor, sechele pe suflet și urme de curea?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt