Ţin cu Steaua de când mă ştiu. Tata a ţinut cu Steaua şi m-a crescut in spiritul iubirii pentru culorile roş-albastre. Am fost pe stadion.

M-am bătut cu ţăranii din galerie, care înţeleg că trebuie să îţi manifeşti dragostea pentru echipa ta, sărind la comanda unui oligofren supranumit şef de galerie.

M-am îmbătat la 12 ani, când a câştigat Steaua Cupa Campionilor. Pur şi simplu eram atât de fericit încât simţeam nevoia să fac ceva. Şi am băut un pahar de vodka. Am fost beat 2 zile. Dar eram fericit. Echipa mea câştigase ce era mai important în lume pentru ei.

Îl ţin minte pe Lăcătuş, când avea 24 de ani şi cădea ca ‘barabula”, cum îi zicea tata, în careu. Îl ţin minte pe Piţurcă, un simulant de înaltă clasă, ca şi Cămătaru. Îl ţin minte pe Jenei, elegant şi stilat. Îl ţin minte pe Weissembacher, pe Majearu, omul maşină, pe Bumbescu, cel care rupea picioare ca pe foiţe de hârtie, pe Balint, pe Iordănescu, pe Radu II, pe Duckadam, dar cine nu îl ţine minte pe Dukadam. Şi acum am în cap urletele lui Cristian Ţopescu Teoharie Coca-Cozma: Hai Duckadam, Hai Duckadam, APĂRĂ DUCKADAM!

Şi totuşi aseară a jucat Steaua şi eu nu m-am uitat la meci. Absolut deloc. A fost Rocky Balboa pe HBO şi m-am uitat acolo. Ar fi putut fi orice altceva, oricum nu m-aş fi uitat.
A venit socru-meu peste mine la un moment dat, gooooooool băi, a dat Bănel un supergol! Da, şi? Cui îi pasă?

Ce s-a întâmplat cu pasiunea mea pentru Steaua?
Să fie din cauza oierului care îmi conduce echipa? Să fie din cauză că acelaşi oier a călcat în picioare, sistematic, toate valorile acestei echipe de-alungul timpului, crezând că banii îţi cumpără şi blazon şi ştaif?
Habar nu am. Nu ştiu.

Ştiu că, înainte de a lua oierul echipa, aş fi dat orice să văd un meci al Stelei, oriunde. Aş fi dat chiar şi bani de bilet, iar cine ştie cât sunt de zgârcit, ştie ce înseamnă asta pentru mine.
Dar acum nu îmi mai pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă.
Imagine: fcsteaua.ro