Am fost și sunt un expert în dating.
Online, offline, cum vreți voi, vă dau lecții despre cum să ieșiți cu fata, ce să faceți s-o impresionați de la prima apariție, cum să fie prima privire, primul pas, primul cuvânt, am rețeta garantată a succesului.
Dragele moșului, vă zic cu mâna pe inimă, vă iubesc pe toate dar rețeta e doar pentru bărbați, că ei sunt cei nepricepuți, împiedicați, cu privirea-n pungă și gândul la berbuncă.

Doar că, experiența asta nu a venit așa de la Medgidia, ci am căpătat-o pe parcurs.
Am trecut și eu prin destule.
De la Roxana care nu știa să converseze și îmi povestea despre porumbul lui taxu când avea orgasm până la Satina cea fulgerător de inteligentă – care în timp ce ne iubeam noaptea pe plajă îmi zice:
– Iubi, mie îi place durerea, nu vrei să ți-o tăvălești puțin prin nisip?

În fine, azi ne oprim la noțiunea de ligă.
Știu, ați auzit de nenumărate ori sfatul cu să nu îți iei gagică la un nivel mai sus sau mai jos decât tine. Că n-o să meargă. Dacă e prea deșteaptă te vei simți prost, dacă e prea prostuță te plictisești, dacă e prea pasională te întorci acasă franjuri, dacă e frigidă faci luxație și tot așa.

Problema e că eu niciodată n-am pescuit în liga mea.
Habar n-am de ce, dar mai mereu dădeam fie peste zeițe de-o frumusețe rară (clar cu mult peste categoria mea), fie cu mult mai inteligente (de obicei și mai în vârstă ca mine) care mă dominau lejer intelectual – dar tăceam și învățam să ascult – ceea ce mi-a adus mai multe avantaje.
Nu a existat niciodată un echilibru, eu eram mereu cel care trebuia să fac eforturi s-o impresionez, ea era cu mult mai sus.
Țin minte că eram o dată cu o fetișcană la un bal al rugby-știlor din Constanța, băi nene, arăta fata asta într-un anume fel.
– Mie îmi place să dansez… zicea ea măgulită de privirile atâtor brute.
Cu rochia aia lungă pe ea, care-i venea foarte bine, era și păcat s-o țin doar la masă. Nu știu ce-am făcut, i-am călcat pe un colț de rochie, s-a desprins din umăr, s-a răsucit și-a rămas în chiloți.
Muaaa! Ce sâni drepți… – am zis în gând eu cât și jumate de echipă.
Păcat că atunci i-am văzut ultima oară.

Așa că din floare-n floare, din sudoriță-n profesoară de înot, am ajuns s-o cunosc pe Aida.
Nu am cum să v-o descriu – avea multe superlative fata – și pe lângă faptul că era studentă la filosofie (sprânceană ridicată) și de o rară frumusețe, mai era și fiica unui cunoscut machedon dobrogean, bani cu pala, pfaidemine, ai belit-o Iliuță, muncești 3 luni să ieși cu ea la restaurant.
A mai venit ea pe la mine la unitate, ne-am mai petrecut niște ore pe la telefon, în fine, trebuia să ieșim, n-aveam cum să evit faza asta, dar a fost finuță și m-a lăsat să aleg eu locul, cu condiția să-i aduc la întâlnire cartea care m-a impresionat cel mai mult.

Fiindcă mama de câte ori mă vedea că mă gătesc o apuca bâțâiala și punea un milion de întrebări, am zis să mă fac băiat de gală acasă la bunica. Dezbrac uniforma, car apă cu ligheanul în covată, între timp o sun și pe fată – așa de confirmare, să nu fac baie degeaba – vorbeam tare la telefon iar ea părea la fel de entuziasmată, abia așteptam să ne vedem.
Pun cartea pe măsuța de la ieșire, mă îmbăiez, cred că și fluieram ceva când apare bunica:
– Ilișor, să-ți dea mamaie cu sâneală-n păr?
– Nu, buni, lasă că am fixativ.
– Ce-a mai hi și ăla?!…

Fac o pauză să vă spun că bunica, născută după răscoala din 1907, nu achiesa la niciun fel de tehnologie sau modernism. Ea făcea lumină în casă cu lampa, se urcase în tren de două ori în viața ei (o dată a pierdut și-un copil pe care l-a găsit după aproape 30 de ani – vă povestesc altădată), iar de mașină sau tramvai nici pomeneală.
– Unde pleci?
– La Trocadero, mâ întâlnesc c-o fată…
O iau de umeri, o pup be obrajii ei zâmbitori, înhaț cartea și paltonul și plec.
– S’nu-ț chierz capu – a zis bunica și mi-a făcut cu mâna în timp ce eu am ieșit zburând.

Cred că știți despre ce vorbesc, mersul la întâlnire e cel mai frumos moment.
Îți dai mâna prin păr, te mai uiți un pic la mâneci, repeți frânturi de dialog, dar plutești. Îți trec prin minte mii și mii de imagini și ești fericit fără să ai nimic.
Și eram, chiar eram fericit.
Fiindcă de cum am văzut-o am intrat în transă.
Mi s-a părut chiar mult mai frumoasă decât prima dată.
Nici nu știu când am intrat în restaurant, nici cum arăta ușierul, nici la ce masă ne-am așezat… Eram tot căcat pe mine și cu 3 ceruri mai sus decât Bărbosul.
Iar ea… Sclipea și avea zâmbetul larg și natural, absorbea fiecare cuvânt al meu și-i mă învăluia cu fiecare cuvânt al ei. Habar n-am ce-am comnadat, nu mai conta, eram cu ea și Universul își schimbase polul magnetic aici.
A luat cartea pe care i-am adus-o și i-a mângâiat coperta ca și cum m-ar mângâia pe mine înainte să mă cunoască mai îndeaproape…
Masa era plină dar abia dacă ne atingeam de ceva.
Ne vorbeam în șoaptă ca și cum tăinuiam lumea.
Și masa tot plină.
Înstinctiv, duc mâna la piept: portofelul nu e.
Îmi crește puțin pulsul dar mă gândesc că e-n palton. Poate l-am pus în palton. Cu gândul la carte, să n-o uit, poate l-am pus în palton.
Nu știu dacă s-a prins machedoanca, s-a scuzat și-a ieșit să-și pudreze nasul.
De cum a dat colțul după coloană, la mine se cotrobăia de zor. În palton, nimic, îi haină nimic, în buzunarul de la pantaloni nimic…
Eram pierdut.
Mă rugam să se prăbușească întreg Trocadero concav în mine și să mă absolve de crucea rușinii.
În spatele meu, spre ieșirea din restaurant se aude un forfot.
În mintea mea erau ospătarii aliniați ca plutonul de execuție așteptându-mă sa fac un pas.
Ce-ar fi să-i caut machedoancei în poșetă, poate are vreo brățară goldeanu, ceva, vorbesc cu șeful de sală, facem o coțcărie, oameni suntem…
N-am apucat să fac nicio mișcare c-a apărut fata de la baie.
Am luat iar mima de intelectual versat dar în mintea mea se dădeau bătălii.
Ce pot să fac?
O să fug.
Mă prefac că mă duc la baie și fug.
Întind mâinile și-i ating degetele. O privesc în ochii ei mari ca pentru ultima oară…
În spatele meu forfotul creștea.
Mă ridic și o iau la fugă spre ieșire.
În ușa restaurantului, mai mulți ospătari cât și meseni erau îngenuncheați în jurul unei persoane căreia îi venise rău. Eu alergam iar pașii mi se păreau că sunt prea mici, că alerg în reluare. Cu coada ochiului observ că persoana căreia i se dădea primul ajutor… e chiar bunica.
Dau cu mâna la o parte gloata și mă aplec către ea.
– Buni? Buni, ce e cu tine?…
Stropită cu apă și lămâie, băbuța se trezește și de sub o casâncă de la brâu scoate portofelul meu.
– Ț-am zâs s’nu-ț chierz capu?…

Vă zic, a fost cea mai frumoasă seară. Am luat-o pe machedoancă și am condus-o pe pe buni acasă – pe jos – că, săraca, luase tramvaiul și făcuse atac de panică de la zgomotul de șine.
Și-am stat până noaptea târziu în leagănul din curte iar buni ne-a spus povești de demult.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.