Nu știu cum v-a fost vouă în 2020, dar pe mine m-a prins pandemia fix în țara cu cele mai urâte femei din lume: Olanda. Faza e că dacă ați vedea cum cască o olandeză pe stradă de zici că face Palpatine vocalize, nu cred că ați mai supraviețui.

Iar eu îl aveam și pe Mișu cu mine.
Pentru cine nu știe, Mișu e un băiat din Petroșani care n-are pe nimeni pe lume, se simte adoptat și-mi zice “unchiule”.
Îl luăm peste tot cu noi, ce mai, e de-al nostru. Mai aveam fix 5 zile de stat în Olanda, gândul meu nu era decât la concediu, plajă, soare și balcoane descoperite.

Și pe principiul nicio nenorocire nu vine singură (nici mileniul 4 fără Iliescu), când a lovit pandemia iar olandezii anunțau la TV că închid tot, magazine, străzi, bordeluri, tot, eu primesc un telefon.
– Unchiuleeee, ajhutooo ajutoo…

Aoleu, doamne iartă-mă, o fi văzut ăsta vreo olandeză. Când ajung la el în cameră, el se tăvălea pe jos.
Cum sun eu la salvare acuma?! Că eu mă trag dintr-o familie săracă, ai mei n-au avut bani să mă dea și pe mine la o școală în olandeză, nu știu o boabă

Îl sun pe translator, sula. Nu răspunde. Sun la doctor la agenție, sula. Nu răspunde. Sun la coana Tanța.
– Domniță, ajută-l pe-ăsta că moare!
– Da’ ce-are?
– Nu știu, adună scame de pe jos și îmi arată la spate…
– E de la bowling sau ați ridicat iar greutăți la striptease?
– Nu mai poa’să se miște.
– Stați acolo, vă rezolv eu.
Nu știu ce-a făcut că în câteva minute a venit salvarea.
La urgență, un doctor zburlit cu față de android, îl întreb:
– Dom’ doctor, mai are ăsta de trăit? că are-o suedeză cu gura mare…
Mișu mov.
– Mișule, naști? Uite, suflă așa, iiii-huuuuu, iiii-huuuu, că-i tai eu buricul, nu te las eu cu zburlitul ăsta.
În fine, l-au scanat, l-au măsurat, cică avea pietre la rinichi.
– Doare mai tare ca o naștere, zice androidul. (i-auzi, Alyssa Milano)

Și-i dă o rețetă, ura și la gară.
Când mă uit pe rețetă moiten ștugăn grohăn hoițăr sau ce naiba scria și la sfârșit vier.
– Băi Mișule, n-am ce-ți face, tre’ să te dăm la vier ca pe scroafe. Așa scrie.
Până la urmă l-am prins pe translator, ne-a zis ăla, e esență de iarbă.
– Nutreț?!
– Nu bre, nea Ilie, Marica.
– Folbal?!
– Marihuana, bre.
– Vai, păcatele mele…

Eu acuma, cum să vă zic, singura mea interacțiune cu chestii de-astea a fost la noi, prin regie, când am trecut pe lângă doi inși care palmau ceva ce puțea a bălegar și vorbeau rar ca ardelenii.
– Heeei, broo! Vrei un fuuum?
– Nu, zic, caut o studentă.
– Hai broo, că ajuuută…
– La ce?
– La orice, bro, îl iei și-i faaaain.
– Pe bune? Dar dacă n-am probleme de erecție, oare ajută?
– Maxim, broo!

Și-l iau pe Mișu, hai acasă.
Faza e că la farmacie nu dădea ce era pe rețetă, trebuia să căutăm un magazin specializat. Pfaaa… Unde naiba că totul era închis.
Mișu al meu cânta singur de durere.
– Ciririp cirip ciriiiiip, floare rară de pe… aoleu unchiule, mă doare!
Muaaa… ce fac eu cu ăsta?
Când, vine gazda la noi.
– Frend mui!
Așa e la olandezi, ți-o dau toți la cioc, femei, bărbați, nu contează.
Și vine la mine cu un pichinez și mi-l pune-n brațe.
Îmi dă lesa și “ga, ga, ga”.
A dreacu matroană, zic, ne-a văzut mai prost îmbrăcați și ne trimite să-i plimbăm cățelu’?!
– Moare ăsta, duduie, zic, n-am timp de…
Până la urmă ne-am prins, Muehanis ăla al lor dăduse ordonanță dar puteai să ieși pe stradă dacă aveai câine.
– Aaaa, vezi bă tălâmbă, îi zic lui Mișu, dacă aveai lesă nu mai plimbam pichinezi.
Dar ne-a zis matroana, una din cele mai aspre legi în Olanda e aia cu rahatul de câine. Adică poți să faci și pârnaie dacă nu ridici rahatul de câine.
Ne dă punguță de colectare bio, ieșim pe stradă.
Întuneric, liniște, pâș-pâș.

Ca să n-o mai lungesc, n-am găsit niciun magazin, niciun traficant, iar Mișu al meu mergea cocoșat de durere.
Când, în fața noastră, poliția.
Zic
– Băi Mișule, ia puțin lesa, ia și punguța de-aici că vorbesc eu cu ei.
– Hoite-n mă-ta! – le-am arătat țidula, potaia se tot învârtea…
Ați văzut filmele alea cu Flash, Superman, chestii?
Mici copii.
Atât a durat băi, cât am întors capul și le-am arătat la ăia pe foaie că am fost la urgență.
Când mă întorc spre Mișu, el plângea, potaia fericită dădea din coadă.
Polițaii ziceai că luaseră foc:
– Ștugăn moițăn, iunghe honde…
Eu am crezut că poate l-a mușcat pichitaia…
– Ce e Mișule? De ce plângi?
El cu voce ascuțită de durere:
– Pi… Pipi… Pota… s-a căcat ăsta mic…
– Păi și nu ți-am dat punguța?
– Ba da, dar nu pot să m-aplec…
Când mă uit pe jos erau nu zeci, ci sute de amintiri bio. Pe alese. Și mari, și mici…
– Care e Mișule?
Ăsta era ciriri-cirip-cirip… polițöigăn se uitau suspect pe noi…
Pfaideviațamea.
Să mă fi văzut.
Mișu cu lesa în mână și cu lacrimi pe obraz, eu în 4 labe pe întuneric, bâdâdâiam pe jos.
Într-un final dau de ceva în iarbă, îl iau și-l ridic ca pe un trofeu, să vadă polițaii: un răhățel uscat și vai de capul lui, dar asta e, atât s-a putut…
Și pentru că Mișu nu e întreg la cap dar și pentru că a fost mereu de partea dreptății, zice cu durere pe față:
– Nu trișa, unchiule, caută unu’ cald!

Hai v-am salutat și să umblați cu punguță la voi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.