Ziua #6. Sperăm.

Mwell, stai liniștit, de când a început nebunia, de pe 24, eu raportez ca aproape am chelit și am vânătăi peste tot.

În fiecare seara o culc pe fiica-mea urcandu-ma cu ea în pătuțul de 120cm lungime. În tot anul ei jumătate de viata pe care îl are a dormit singura singurea în pătuțul ei, am tot avut tentative sa o culc cu mine uneori dar am ieșit șifonată și am renunțat. Acuma stau acolo și iau piciorușe-n gură și în nas, o las să-mi facă măi-măi în par cu mâinile alea lipicioase de îmi smulge numai smocuri-smocuri si le arunca-n sus razand… o tine asa vreo 40jde minute, ca deh, adoarme mai greu când are și de cine sa-si bată joc în pătuț, la înghesuiala aia este greu sa contracarez vreun atac. :)) Ce vreau sa spun… dacă în mod normal m-as plânge ca adoarme greu copilul, acum, astea 40 de minute zilnice din fiecare seara sunt cele mai liniștite din toată ziua, singurele în care nu îmi pasă de telefon și de notificări, de război și orice altceva. Ma bucur de fiecare secunda în care pot sa țin în brate copilul și e liniște acasă. Și pace. După ce adoarme mai stau puțin sa ma și bucur de liniște fara piciorușe-n coaste. Și abia aștept în fiecare zi ora la care mergem la somn.

Atâta am vrut sa descarc, nu sub anonimat, am vrut sa confirm ca ajută mult sa-ti rezervi ceva timp pentru ai tăi. Când ies din camera ei, e adevărat ca reiau fluxul de știri, dar mi-am ținut copilul în brațe. Do that, cu copil/catel/nevasta/oricine care contează.