mitoc

Zilele trecute, în timp ce o ascultam pe fie-mea cum îmi explică doct că ea ar dori să se facă bucătăreasă de prăjituri sau ospătăriță, ca să poată să hrănească oamenii amărâți și mă bucuram că nu o interesează clasicele cântăreață sau doctoriță, încercam să îmi amintesc ce voiam eu să mă fac când eram undeva în jurul vârstei ei. Din nefericire, nu prea am amintiri de la vârsta aceea, dar m-a izbit brusc, printr-o întâmplare fericită.

Eu, când eram mic, voiam să mă fac…

Ați ghicit, aruncător de cuțite. De fapt, nu doar cuțite, ci și toporiști, dacă îmi picau sub mână. Dar moartea mea erau cuțitele, pe care le aruncam oricând, oriunde, din orice poziție. Îmi aduc aminte că, într-o zi, m-am apucat să arunc un cuțit de bucătărie, din pat spre peretele de deasupra ușii, unde era un BCA moale. AM zis că arunc 1 dată, maxim de 2 ori, să nu vadă mama urmele. După care am prins gustul și am zis fuck it, oricum iau bătaie, măcar să știu de ce iau. Și am aruncat până când a început să se sfărâme BCA-ul. Și acum sunt urme ale urmelor mele de cuțit, acolo.

Cele mai mari realizări în domeniu au fost când am aruncat un briceag și l-am înfipt intr-o coadă de mătură, de pe la vreo 5-6 metri și când am aruncat toporișca micuță a bunicului, de la vreo 20 de metri depărtare, peste toloacă, și am înfipt-o în poarta lui tanti Olga, vecina, odihnească-se în pace. Poartă de-abia reparată și vopsită într-un frumos verde răcănel, proaspăt și strălucitor. Cu o urmă de topor în el…

Îmi e tare dor de copilăria mea și de ce ar fi putut ea să fie.
Și nu a fost.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.