Prima oară când țin minte că l-am văzut se pierde în neura istoriei. Nu cred că aveam mai mult de 2-3 ani, aveam un șorțuleț albastru și o fundă mare roșie în piept și țin minte cum a intrat în grădiniță, având o barbă mare, albă și un sac uriaș, din care scotea pachete și pachețele, care mai de care mai frumoase. Atunci am aflat și eu că ăla e Moș Gerilă și că mi-a adus un caleidoscop, pentru că am fost foarte cuminte. (pentru fanii WoW, caleidoscopul era un fel de lunetă, cu oglinzi în interior și niște pietricele colorate, care se aranjau în tot felul de forme plăcute ochiului)

După aceea nu îl mai țin minte pe Moș Gerilă. Am avut o viață destul de tumultoasă, ca să nu îmi pese de așa ceva, aveam lucruri mult mai grave pe cap decât cadouri în decembrie.
Dar îmi aduc aminte perfect când a fost ultima dată când am crezut în El. Aveam vreo 6 ani, doarmeam când deodată, am fost trezit de bătăi în ușă. Părinții mei nu își găseau cheile și nu înțelegeau ce e cu mormanul de jucării din fața ușii. Uau, și ce jucării frumoase erau. Un avion, o roată cu băț, pe care dacă o învârteai, cânta, un tubermann cu lunetă și tot felul de chestii de vrăjit copii mici.

Ulterior, a ieșit din viața mea fără regrete sau alte spasme. Pur și simplu crescusem și era normal să nu mai cred în basme cu isuși și moșulici cu cadouri, nu a trebuit să îmi frângă nimeni inima cu asta.

Azi, după 30 de ani, Moș Crăciun s-a întors în viața mea. Să știți că, indiferent ce v-au spus ăia mari, el există.