Contul meu
Prima dată când cineva mi-a spus Te iubesc a fost când aveam vreo 19 ani. A fost Geani. Pentru prima dată m-am crispat în mine și am bâiguit un Mulțumesc. Bine, de fapt a fost un Mmmmmblrșnkfs ceva, pentru că nu prea am putut scoate ceva pe gură. Mi-a trebuit mult timp, mulți ani să pot spune cuiva relaxat Te iubesc, fără să îmi fie rușine să rostesc cuvintele fatidice. Pentru că asta mi s-a părut întotdeauna, că să spui Te iubesc e rușinos, e jenant, e pe același palier cu filmele în care sunt scene de sex la televizor.
Am crescut într-o familie unde nu s-a spus niciodată, cel puțin copiilor, te iubesc. Nici nu cred că știau cum să o facă. Tatăl meu era de părere că pe copii nu îi mângâi decât în somn, în cel mai rău caz, în rest trebuie să fii dur și sever. Iar mama cred că, trăind lângă el, a uitat că există aceste cuvinte.
Am evoluat și nu am o problemă în a mă exprima când e vorba de familia mea, pe care mi-am făcut-o eu, de soție și copii. Dar când sunt cu frații mei, mă apucă o paralizie, ca și cum m-ar strânge cineva de plexul solar, adică, când sora mea a avut cancer, deși o iubesc enorm, am crescut-o de când s-a născut, am hrănit-o, am schimbat-o, i-am spălat scutecele, am învățat-o să meargă, mi-era îngrozitor de greu să îi spun te iubesc. Nu mai vorbesc de fratele meu, mi se pare imposibil să ne spunem așa ceva. Dacă aveți copii, spuneți-le că îi iubiți, nu îi distrugeți psihic pentru totdeauna.
Chiar sunt fffff curios. Vi s-a spus, în familie, de către părinți, Te iubesc?
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Da, dar mult prea tarziu. Cand ma obisnuisem demult cu gandul ca “probabil ca ma iubesc, doar sunt copilul lor, nu?”.
Ce conteaza e ca am crescut nesimtind iubire. Simtind intotdeauna ca nu sunt destul, spunandu-mi-se permanent ca altii sunt mai… si mai… si mai. La maturitate, inca ma mir cand primesc aprecieri si recunoastere (pe toate planurile: profesional, personal, social), ma simt ca un fel de impostoare care-i pacaleste pe toti si de fapt nu merita nimic.
NOU
“Cristi de ce poate si tu nu poti?”, “Radu de ce poate sa ia premiu si el face si sport, si tu nu?”; “Esti branza buna in burduf de caine, asta esti!”, “Daca nu te puneam eu sa inveti, nu ajungea nimic de capul tau!”, “Asa, lauda-i si mangaie-l, ca sa se rasfete / sa ii creasca coarne ca la ied” etc.
Probabil ca variatii pe tema asta au auzit majoritatea celor nascuti in anii 70-80, poate chiar si 90. Asta era filosofia in epoca, pentru a ambitiona pe cineva trebuia sa il umilesti, sa il faci de ras, pentru ca astfel se va stradui mai mult. Era un fel de varianta soft/orala a ceea ce fac tiganii care isi bat caii pana ii omoara ca sa traga mai mult.
NOU
Să nu uităm și celebra: ”Eu m-am sacrificat pt tine și tu…!”
Și exact așa mă simt și m-am simțit toată viața, ca un impostor când văd că oameni sunt convinși că e ceva de capul meu și că fac lucruri bine!
NOU
Da, eu am avut ambele modele materne in familie, o bunica care desi se facea luntre si punte pentru tine nu pupa si mangaia decat cand dormeai :))) si o mama care intelesese foarte bine cat de important e sa verbalizezi lucrurile astea. Asa ca am crescut simtind dar si auzind ca sunt iubita, apreciata si valorata. Acum realizez ca a facut diferenta in momente dificile, cand am dat prima oara de bullying, cand am dat prima oara de depresie, respingere, esec. Spuneti-le ca ii iubiti. Valoreaza ani de terapie.
NOU
ai uitat când mi-ai mărturisit tot, că eram la volan…
NOU
boss, liceul cfr ului? aka 12? jesus :)))))) ai facut mate cu “cascadoarea”? la faza cu rtc ul era sa mi vie rautz :)) mica este lumea asta.
NOU
da, ala de pe butuceni. intre 89 si 93. am facut cu Radu Cristian intr-a 9a, dupa aia nu mai am amintiri, in afara de Velicu, Enache directorul, Florentina aia de fizica si cam atat…
NOU
am fost colegi 1 an :))) 89 adica, am urat cu patima liceul ala, asa ca la treapta a 2 a, am facut pe dracu in patru sa ajung unde am vrut de la inceput, la lic de aviatie adica, ind 3 pe vremea aia.
ps: ca sa raspund si la intrebare: “dacat” sor’mea aia mica din familie.
NOU
jeg de liceu fmm
NOU
la ce clasa din liceul de aviatie ai fost? a, b, c ….?
aveau cativa profesori buni in anii 80-90.
NOU
Enache îl chema pe propagandistul șef de la CFR Constanța…
Sper că nu era același enache.
NOU
Nu. Se foloseau diminutive diverse din care puteai sa deduci asta dar niciodata cu cuvintele astea. Se straudiesc acu cu nepotul (fiul meu), dar nu reusesc sa ii spuna mai mult decat “Te iubest Buni”) si niciodata la persoana I-a.
NOU
Mi s-a spus, dar a trebuit sa platesc extra
NOU
Care parinti?
Care au divortat cand aveam 6 luni si apoi mama m-a pasat la bunici sa ma creasca!
Nu prea din pacate din partea lor, de la bunica doar destul de rar!
Dumnezeu sa o odihneasca!
NOU
La plural mi se pare mai “acceptabil”. Un “va pupam” se poate adapta intr-un “va iubim”. Nu fara efort, dar e de incercat. Rinse and repeat cat mai des.
NOU
Nici nu stiam ca se spune, era doar in filme!
Iubita am fost, am si simtit-o in familie, adica sunt, pt ca inca suntem toti, dar fara cuvinte. Si totusi, blocaje am, din cauza “rusinii”. Parintii mei nu ne spuneau ce sa facem, cumva era subanteles, naiba sa ma ia daca stiu cum.
Profesorii si invatatorul din generala m-au iubit, o stiam, ma rasfatam chiar, si am fost mereu premianta, fara efort. La liceu, sarcasmul si mistourile din partea profesorilor m-au lichidat aproape. Si acum, la aproape 50, infloresc la o vorba buna si ma balbai la rautate sau tupeu.
In familia mea se spune te iubesc.
NOU
Poate ca pool-ul nu contine toate variantele. Gen”Nu , dar stiu ca m-au iubit” ar trebui sa fie acolo. Chiar nu tin minte sa fi auzit cuvintele astea, dar stiu 100% ca m-au iubit si tot ce au facut , au facut ca sa ne fie cat mai bine mie si fratelui meu ( chiar daca proveneam dintr-o familie cu posibilitati modeste …).
NOU
extrem de irelevant
NOU
Nope. Părinții nu mi-au spus niciodată te iubesc. Și am suferit când am auzit-o pe mama unei colege de liceu când i-a spus te iubesc. Ea, colega mea, făcea un chiuretaj ilegal, pe vremea ailaltă. Și mi s-a părut incredibil. Copiilor noștri le-am spus mereu te iubesc. Și dovadă, chiar azi, fiu-miu cel mare m-a sunat doar să-mi spună asta.
NOU
Mă gândesc ca prostu cum să zic unor necunoscuți, pe un site al unui necunoscut că mă doare sufletul și îmi pare extrem de rău pentru ei. Dar chiar îmi pare rău…
NOU
Foarte faină lectura. Nu am lăsat telefonul din mână. Nu știu alții, dar eu aștept continuarea cu interes.
Merci!
NOU
bre, parca ai mai avut subiectul asta anul trecut pe blog, am si comentat.
mai las o data si la postarea asta, pentru eternitate:
maica-mea nu mi-a zis in veci…pana acum vreo 2-3 ani, si a fost fix asa: ‘stii foarte bine ca si eu la fel’, fara sa verbalizeze cuvintele. de altfel, acum mai multi ani, mi-a raspuns ‘si eu tin la tine’.
in schimb, fiicei mele ii zice de 10 ori/zi, la telefon, pe whatsapp, cand o vede, cand face orice activitate cu ea. mai nou ii zice si fiului, care chiar daca are doar 11 luni si nu vorbeste, intelege tot si o mozoleste pe fata dupa ce aude cuvintele.
eu tot la stadiul de ‘si eu tin la tine’ am ramas.
NOU
E încă acolo, lângă tine, implicată în creșterea copilului tău, înțeleg. Nu poți să o întrebi de ce i-e teamă să-ți spună? Mă gândesc că rana asta pe care o ai, întrebarea asta o să doară mult mai mult când nu mai ai pe cine întreba. Habar n-am, nu trebuie să răspunzi, sunt doar un necunoscut de pe net, dar gândește-te că probabil are o problemă care o împiedică să spună asta și nu își dă seama cât de mult contează asta pentru tine. Poate o simplă discuție rezolvă problema… Îți doresc.
NOU
Nu mi s-a spus când creșteam, ci doar de curând, dacă nu mă înșel de prin 2019 și în mare parte doar în scris. Cumva, verbal, e ciudat, dar am început să ne spunem mai des.