Scrisoare către fratele “suveranist”

Scris de Mirel

Ți-aș fi spus toate astea față în față, dar poate că, vorbind, n-am fi ajuns la esență și am fi ajuns probabil ca  să ne înjurăm. Așa că îți scriu. Scriu pentru că nu pot și nu vreau să mai tac. Scriu ca fratele tău mai mare, cu 11 ani. Ca omul care a dus înaintea ta greul, într-o altă lume. Una pe care tu n-ai cunoscut-o,  și ma bucur enorm  că n-ai cunoscut-o.

Îți amintești cum mă rugai să-ți arăt diapozitive, pentru că la TV nu erau desene animate? Mereu aceleași, pe care ți le citeam cu drag, ba  mai puneam și de la mine ca sa fac povestea mai frumoasa.  Pentru că aveam două ore de televizor pe zi, și alea cu propagandă comunistă, îndeplinirea  si depășirea planului, recorduri mondiale  de recolte la hectar. Îți amintești, atunci când ai mai crescut, și îmi ascundeai câteva țigări din pachet? Nu ca să le fumezi, ci ca să mi le dai înapoi, râzând, când vedeai că le-am terminat și îmi ardea plămânul. Era gestul tău mic și copilăresc,  iar eu l-am simțit si l-am apreciat. Cum simt și azi că, undeva, încă mai e acolo un fir nevăzut între noi.

Tu erai prea mic ca sa-ți amintești cum era  dimineața cu frig în casă când trebuia să cari găleți cu apă de la fântână înghețată. Să duci vacile, oile și caprele pe deal, în timp ce învățai pe genunchi tabla înmulțirii. Să scrii teme în iarbă, cu prostia aia de stilou care păta, pe genunchi, încercând să nu scapi oile în grădina vecinului. Traiul într-o casă cu doi părinți care nu s-au iubit și nu ne-au iubit niciodată, ne-au marcat pentru totdeauna.  (Eu fiind o greșeală, iar tu o necesitate — altfel mama dădea colțul.) În tăcere, în înstrăinare, într-un „împreună” care nu a însemnat nimic niciodată. Să simți mereu tensiunea din aer și să înveți, copil fiind, că dragostea nu e garantată doar pentru că porți același nume de familie. Știu, a fost dureros pentru amândoi.

Eu, lașul….plecat din toate astea. Lăsându-te singur, la internat, în clasa a cincea. Cu autocarul. Cu frică, rușine, cu nimic sigur. Am fost controlat de vameșii care scotoceau prin bagaje de parcă ascundeam arme, cu toate că eram „turiști”. Nu eram în Uniune. Eram suspectul de serviciu. Eu și alții ca mine, cu sacoșe de rafie, cu mâini muncite și haine modeste. Am ajuns „afară” și n-am avut luxul să aleg. Ce am găsit, aia am muncit. Cap plecat, privirea în pământ, și nopți în care singurul lucru cald era gândul că voi reuși.

Și te-am ajutat. Nu o spun cu reproș. Dar o spun pentru că adevărul merită spus. Când tu ai avut nevoie, eu am fost acolo. Am fost acolo când nu ți-a mai plăcut la liceu și te-ai apucat de golănii. Am vorbit cu profesorii și nu te-au exmatriculat. Am trimis, am susținut, am contribuit. Nu m-am plâns, n-am pretins nimic,  și nici nu mi-am uitat rădăcinile.

Iar azi te aud cum îi admiri pe cei care blamează tot ce ține de Occident. Care visează la o „Românie suverană” în stilul Rusiei, în timp ce scuipă în direcția celor care au muncit pe brânci să trăiască decent, în  tara si afara granițelor. Adică spre mine. Asta doare al dracului de mult. Nu pentru că gândim diferit, ci pentru că tu ai ajuns să disprețuiești exact ceea ce ți-a făcut viața posibilă: Occidentul, Europa, oamenii ca mine.

Frate, UE nu e perfectă. Dar e infinit mai bună decât bezna in care ne-au băgat si ne-au ținut rusii. Si  din care  încă n-am ieșit total. Tu erai prea mic și n-ai știut niciodată ce înseamnă să trăiești fără alegere, fără libertate, fără viitor. Eu nu uit. Eu te-am dus pe tine în spate, în timp ce duceam vitele la păscut, visând la momentul in care voi putea vorbi liber. Am învățat să tac, sa analizez, și doar după aia, să vorbesc.

Rusia nu e un model. E o minciună bine împachetată. Un sistem în care frica e lege, și moartea e tăcere. Nu vreau să-ți impun ce să gândești. Dar vreau să știi că dacă trăiești bine si  liber, nu este meritul Rusiei, al lui Simion, Șoșoacă sau al lui Georgescu. Să nu întorci spatele unei istorii pe care unii au schimbat-o cu sânge, ca ție să-ți fie ție  mai bine.

Și, chiar dacă nu mă mai recunoști în ceea ce cred sau fac, amintește-ți: am fost mereu acolo. Când aveai nevoie, aveai întrebări, si atunci când  nu știai ce să faci. Eu sunt fratele tău mai mare. Și te iubesc. Poate prea dur uneori,  pentru că nu mai tolerez prostia. Poate mai încăpățânat. Dar cu toată greutatea unei vieți trăite fără plasă de siguranță.

Te port cu mine. Chiar și atunci când mă doare ce-ai ajuns să crezi.

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur

Părinţi tâmpiţi în parc

Să lămurim o mică nelămurire