Guest Post de Vlad ( nu cel cu termopanele 🙂 )

Sunt în general un tip norocos. Noroc a fost și faptul că m-am născut înainte să apară obsesia părinților (altfel nu pot să-i spun) de a-și diagnostica copii cu ADHD sau alte chestii pe trend. Dacă nu aș fi avut norocul ăsta, în mod cert mi-aș fi petrecut copilăria printre pastile si ședințe de consiliere.

Am fost zvăpăiat. Zi de zi reușeam sa distrug câte ceva prin casă. Știu că , pe la 7 ani parcă, am reușit sa dărâm biblioteca, deși nici acum nu mi-aduc aminte si nu-mi dau seama cum am reușit. Problema venea din lipsa răbdării de obicei.  Când urma sa fac ceva care îmi plăcea, mă surescitam tot și deveneam grăbit. Coordonarea membrelor devenea în acel moment ultima mea grijă :).

Odată, întorcându-mă de la școala, m-am oprit la biroul mamei mele. Mama mereu mă aștepta cu ceva dulce și eu știam asta. După ce am ginit biscuiții pe biroul ei, în graba mea de a-i  lua, am dărâmat cu ghizdanul o vază si telefonul de pe birou. Vaza s-a făcut țăndări.

Un coleg de birou de-al mamei, un tip mai bătrân, mucalit, și cam slobod la gură s-a uitat ștrengărește la mine și mi-a zis  :

“- Eheeee, un om cu rabdare a băgat pumnul in cur la o vrabie! ”

Am ținut minte zicala, deși pe moment n-am înțeles-o. M-a marcat, și mi s-a părut amuzantă. Absolut niciodată nu am folosit-o. Mi se părea stupidă (probabil d-aia o găseam si amuzantă).

Repede înainte până în prezent.

Sunt la vârsta la care atât eu cât și foști colegi de generală,liceu,facultate începem să ne facem un bilanț parțial. Un bilanț al startului nostru. Am destui prieteni care nu prea sunt mulțumiți de cum au decurs lucrurile pâna acum. Problema e, că din punctul meu de vedere, mulți au renunțat foarte ușor la visele lor. La primul eșec, primul hop, au schimbat direcția spre ceva mai ușor, sau mai rapid de obținut. Au fost deturnați din drumul lor de sentimentul ăla de nerăbdare pe care îl aveam cand vedeam biscuiții mamei pe birou. Știam ca-i vreau, știam că dacă îmi vad de treabă voi ajunge să-i mananc.

Dar n-aveam răbdare.

 

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.