Pudibonderia salvează România

@perkele bre, si la KFC daca te duci mai mananci uneori si salata, nu poti aripioare picante tot timpul.

Hai că vă zis şi eu una din cămin. De prin anul patru, cînd îmi făceam veacul cu doi tîmpiţi ca mine, Moldo şi Grasu’. Lu’ Moldo îi vine ideea strălucită să facem un grătar, ca pentru ultimele zile de cămin. Ne-a luat jumătate de oră să ne hotărîm unde să-l facem, fără a ajunge la vreun rezultat. Era clar, ca să gîndim ne trebuia macheală. Fuguţa la nonstop, răsare un coniac la trei sferturi şi ne apucăm să bem. Ideile au început să curgă şi într-un final am stabilit să-l facem în spatele căminului. Grătar nu aveam. Lemne nu aveam. Ce pune pe grătar nu aveam. Dar aveam brichete. Tot căcîndu-ne pe noi ce să luăm şi cît, mai cu cîte o gură de coniac (din altă sticlă, prima se dusese de mult), ne-am machit şi am ajuns la alt non-stop, ceva mai departe de cămin, ca să luăm pastă de mici. Am luat ca tîmpiţii trei kilograme, hotărîţi fără clinteală că ne e foame rău de tot. Ajungem la cămin ca să remarcăm din nou că nu avem lemne şi grătar. Cu grătarul aveam eu o idee să-l luăm pe cel de la intrare, cel pe care se ştergea lumea de noroi. Mă duc eu chitit să-l iau şi văd ce namile de găuri erau prin el. Clar inutilizabil. Mă duc să dau de veste mai departe. Îl găsesc pe Moldo cu sticla de coniac goală şi cu una de vin, deocamdată plină.
– Bă, n-avem grătar. Ăla de la intrare are găurile prea mari, dacă nu facem micii ca sarmalele lu’ mă-ta o să cadă printre ele. De unde pula mea a apărut vinu’ ăla?
– Am luat acum de la nonstop. Grasu’ unde e?
– Habar n-am, nu l-am lăsat cu tine?
Apare şi Grasu’ după nici două minute cu o uşă de frigider găsită prin împrejurimi şi cu o veste brici.
– Hai bre că avusărăm noroc. Găsii şi grătar şi lemne. Tre’ să belim vopseaua de pe asta.
– Lasă că nu mai belim nimic. O punem pe foc şi arde toată. Unde găsişi lemne?
– Iete colo, în depozitu’ de praf.
Depozitul de praf era o clădire semiabandonată în care se găseau o grămadă de obiecte de mobilier distruse. Era lemn din belşug de toate naţiile. Cărăm noi lîngă locul stabilit pentru foc vreo două uşi, un toc de fereastră, două scaune în trei şi două picioare şi o jumătate de dulap. Nu ni s-a părut că sînt prea multe, comparativ cu dimensiunile uşii de frigider. Ca să începem focul am făcut bucăţi una din uşile de furnir şi placaj umflate de apă şi tocul de fereastră. Cu mîinile goale, că n-aveam topor. Lu’ Moldo îi vine ideea genială să le rupem între grilaju de la o uşă de la parter şi tocul ei. Ceva gen pîrghie. Nu ne-a trecut prin cap că nu se vor rupe în tăcere şi tocul a făcut un zgomot asuzitor, cu un ecou prelung. N-am idee cum s-a auzit pe palierul cu uşa respectivă, dar afară s-a auzit tare. Oricum ne durea în spatulă dacă trezeam pe cineva.
Cu chiu, cu vai, pe la trei dimineaţa reuşim să terminăm mormanul de lemn şi să facem focul care a ieşit imens. Se făcuse atît amar de jar că puteai face un viţel la rotisor fără frică. Am pus uşa de frigider la copt ca să remarcăm că vopseaua arsă nu miroase deloc îmbietor. Din cauza jarului se înroşise şi a trebuit să aşteptăm vreo oră să se mai domolească pîrjolul. În total am făcut vreo optzeci de mici şi cînd l-am pus pe ultimul pe tabla aia, primii erau gata pe o parte. La cinci dimineaţa ne-am apucat să-i decimăm. N-a rămas niciunul nehalit, plus că am mai făcut vreo trei drumuri la non-stop după vin. La opt eram toţi în pat, cu burţile pline ochi şi duhnind a fum, mici şi vopsea arsă, spre nedumerirea generală a palierului.

Nea Ilie, dacă nu mă căram pe munte în weekend, te ajutam cu dragă inimă. Ce ai de făcut?