Profesorii au și ei niște standarde

Nu, că faza asta îmi trezește amintiri.
Și la noi la liceu erau intrări diferite și scări diferite, ca în toate școlile, da scara profesorilor s-a folosit doar la început, o perioadă.
Îmi amintesc că atunci când am intrat eu în liceu tocmai ce își schimbase sediul, și nu știu cum era scara din clădirea precedentă, că n-am pus piciorul niciodată acolo, da în clădirea asta erau două scări: una mai la dracu în praznic, de unde se intra prin fundu’ curții și înainte să intri pe etaj trebuia să treci pe lângă băile care puțeau a clor amestecat cu… ehm, puțeau a clor amestecat…așa… și o a doua scară care pleca fix de lângă ușa cancelariei, de la parter, și mergea până la al doilea etaj (și ultimul), așa că evident că au ales-o pe asta ca să fie scara profesorilor.
Meteahna scării ăsteia era însă că în timp ce urcai la etaj nu vedeai cine e pe palier deasupra ta, la balustradă, la etajul unde te duceai. În timp ce erai pe scară ar fi trebuit să te uiți în sus, fix la 90°, și oricum era destul ca ăla care era deasupra ta să se dea 5 centimetri înapoi, după balustradă, și nu-l mai vedeai, eventual ar fi trebuit ori să îți întorci fățăul la spate ca-n Exorcistul, ori să urci scara cu spatele. Un prof de istorie (un moș mic, cocoșat, gras și rău, Carapace îi ziceam) chiar a încercat asta odată (urcatul cu spatele, nu manevra Exorcistul), sperând să evite ceea ce se întâmpla de obicei acolo, și și-a dat cu hemoroizii de scări să devină ceea ce preda.
Și mă întrebați ce era așa de problematic cu acea scară a profesorilor de l-a determinat pe bietul Carapace să riște până și siguranța bucilor sale dăscălicești?
Cădeau flegme.
Cădeau atâtea flegme că dacă nu trecea femeia de serviciu să măture praful, cred că se făcea noroi.
Nu era zi de la Dumnezeu să nu se trezească vreun prof (din ăia antipatici, că se făcea selecție) cu câte-o flegmă pe chelie. Atâtea flegme s-au dat acolo, că dacă s-ar fi scuipat Minoxidil erau toți profii cu tunsori afro.
Le-au încercat profii pe toate. Uitat în sus în timpul urcării, dar de la prima treaptă (că daca apuca să ajungă la a cincea sau a șasea treaptă era mai greu să-l sfințești fară să te vadă) plecau flegmele, așa incognito, din spatele balustradei. Alții au încercat să urce scara în fugă de te mirai de ei ce grabă aveau să intre la oră, dar când urci în fugă nu ai cum să te mai uiți și înapoi, așa că își luau imediat vreo 3-4 flegme-n spate, de la sniperi care după aceea în secunda 2 se disimulau pe coridorul plin de innocent bystanders, fix ca-n Assassin’s Creed; tontul care preda română s-a pus grămadă pe scări la un moment dat, cu catalogul vraiște și ochelarii la plimbare, în timp ce fugea pe scări ca să scape de flegme. N-a scăpat. La un moment dat proful de mate observase el că dacă urci scările cu spatele lipit de perete și dacă te uiți și în sus în același timp, ăla care scuipă e obligat să se ascundă la câțiva pași după balustradă, așa că nu vede unde scuipă și o să scuipe la nimereală cam pe centrul scării, și în cazul ăla îți ajunge flegma doar pe pantof. A funcționat numai o dată, că a doua oară s-a lipit el cu spatele de perete și a urcat fericit cu ochii la balustrada de deasupra, dar pe la jumătatea scării a simțit ceva ud pe spate, și când s-a uitat a observat că băieții, știind că urmează ora cu el, au umplut peretele de flegme fix cu 5 minute înainte. Odată înainte de ora de istorie, cu Carapace, îl așteptau ăștia să urce și dintr-o data văd că pe scări, în loc de chelia lu’ Carapace, se vedea numai un catalog care urca, ținut de două mâini. Era Carapace, care urca cu catalogu-n cap. Și de-abia făcuse vreo trei trepte numai, și zbang, ditamai coșul de gunoi se-nfige în catalog, de-l umple pe Carapace numai de coji de banane și resturi de sandwich-uri și ce kkturi își mai aduceau ăștia la pachețel. Văzuseră că se blindase Carapace, așa că au trecut la artileria grea.
După câteva luni de precipitații, aproape nici un prof (decât vreo 3-4 antipatici) nu mai folosea scara profesorilor, nici ăia care nu primeau flegme. A, da, pentru că profii care erau de treabă nu primeau flegme. Profa de engleză de exemplu, la care țineau toți elevii, în urma unei discuții în cancelarie, în care se plângeau toți antipaticii că “nu mai poți să mai urci pe scări, dom’le, că te scuipă pușlamalele-n cap, ce-am ajuns, dom’le”, le-a zis la boșorogi că “ei da vreți să vedeți că eu mă urc și nu mă scuipă nimeni?” și a luat-o pe scara. Normal că nimeni n-a scuipat, da după aceea a zis ea că îi era o scârbă imensă să calce printre toate flegmele care căzuseră pe acolo în prealabil.
Și faza era că fix profii ăia cei mai nesuferiți erau și fix ăia care n-ar fi vrut să renunțe la scara profesorilor nici în ruptul capului, și culmea, se certau în cancelarie cu restul profilor care începuseră să urce pe scara elevilor, că “da ce facem, dom’le, cedăm în fața lor”, pentru că asta însemna că de acuma nu se mai căutau soluții împotriva căderilor de flegme și că se renunța, încet-încet, la scara profesorilor, ceea ce pentru ei era de neconceput.
Proful de fizică era unul care tot timpul se certa cu antipaticii, nu se suportau reciproc, ei îl defineau ca “unul de teapa golanilor” și el îi denumea “frații Carapaciov” (da, porecla lui Carapace era faimoasă, a ajuns s-o știe până și nevastă-sa). Evident, de când clanul lui Carapace îi futeau pe toți la cap că să nu mai urce pe scara elevilor, el și cu ei erau la cuțite. La un moment dat urcă ăsta de fizică pe scara elevilor, cum făcea deja de ceva timp, și vede, la capătul opus al coridorului, niște elevi care se uitau la scara profesorilor, își adunau flegma din gât și așteptau. Și, dacă tot îi văzuse, se pune și le strigă:
“Băi! Hai gata, nu mai scuipați!”
Carapace, care tocmai ce stătea să urce pe scara profesorilor, îi recunoaște vocea și își dă seama că profu’ de fizică urcase pe scara elevilor.
Și urlă Carapace: “Am convenit să nu mai urcăm pe scara elevilor! Suntem profesori!”
Profu’ de fizică: “Aaa… Scuipați, mă, scuipați!”
Carapace: “A, ia uite cine-i învață! Am știut mereu că sunteți de teapa lor!”
Toți profii de acuma schimbaseră macazul, o luau pe scara elevilor și gata, băi frate da antipaticii nu, tot pe scara lor o luau și tot încercau ei să prindă pe câte unu sau altul că îi scuipa, tot sperau, tot amenințau și tot urlau, tot își luau flegme și tot spălau cămăși, da la scară nu vroiau să renunțe în nici un fel. Îmi dau seama ce simbol al statutului era scara aia pentru unii dintre ei, cred că se uitau în sus de-a lungul scării și li se scula pula așa cum i se scula lui Forest Whitaker în scena aia din The Experiment, când era complet rupt de lumea exterioară unde era un neica-nimeni și la un moment dat în timp ce se privea în oglindă a realizat că, în acea foarte mică bulă unde se afla atunci, era invers, anume era el cel care avea putere asupra altora, și că sentimentul ăsta, aparent non-sexual, îi provocase o erecție.
A, și dacă vă întrebați ce liceu eram, nu eram vreun liceu ordinar de cartier sau un liceu de golani (prea mari), eram liceu de arte.
Când o aud p-aia ce zice acolo în articol… moamă, deci parcă-l aud pe Carapace acum 20 de ani, vocea lui parcă se întoarce înapoi, e din nou vie și transcende decenii, pentru că exact, băi da exact, bălării dintr-astea îndruga și el: “Este o formă de uzurpare a imaginii cadrului didaaaactiiiic”, în timp ce fugea în zig-zag printre flegme cu catalogu-n cap.
“În primul rând, suntem categorii sociale diferite” – ‘ai de capu’ nostru…
Da… Păi și la noi în liceu, cu scara pizdii, ce să zic, eram și acolo categorii sociale diferite. Era o categorie socială care urca pe scările-simbol al puterii, și mai era o altă categorie socială care le scuipa în cap de deasupra de pe palier.