Dintotdeauna am fost somnoros. Dimineața era un vis pentru mine să mă trezesc și să plec la școală/muncă, insert anything here. Bine, la liceu era crimă, pentru că făceam liceul în giulești, locuind în Vitan, ceea ce înseamna că mă trezeam la 5 ca să fiu la 7 la școală. Când lucram la CFR, ședința de dimineață era la ora 6. Dimineața. Dureros.

În ultimii 6 ani, m-am trezit voios, după voie. Mai de dimineață, mai pe la prânz, cam cum te lasă copiii sau bunul simț. Fără program strict, fără șefi, fără condică.
De când mi-am luat birou, am încercat să îmi impun mersul la birou ca o obligație, un mers la muncă. Așa le și zic alor mei când plec, când încep răcnetele Unde pleci, tatiiii??? Tati pleacă la muncă.

Problema e că, odată cu seriozitatea aasta, a apărut și lenea adiacentă trezitului de dimineață. Degeaba îmi pun eu ceasul să sune la 9, ca să ajung la 10 la birou. Nu e nimic mai dulce decât somnul după ce ai închis alarma la telefon. Plus relaxarea indusă de gândul Ia mai dă-l naibii de ceas, că doar nu mă monitorizează nimeni.

Și uite-așa, cam greu cu relaxarea la birou. Acum, în loc să transpir pe plantație, beau cafeaua acasă și îi salut pe colegi prin messenger.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.