Mi-a zis Cetin că cică textele mele sunt prea lungi, să iau exemplu de la el: scurt. Mno, acuma, nici el nu mai poate ca-n tinerețe.

Aveam vreo 6 – 7 ani când l-am văzut pe bunicul și vreo trei vecini de-ai lui că se duceau la el în atelierul de olărit.
– Haidi, oăi, că-nșepe…
Și mă furișez prin geamul din spate să văd și eu ce-ncepe.
Într-un cui, pe un perete, stătea agățat un radio Zefir în husă de piele de la care am auzit așa printre hârșâituri de bruiaj “This is the Voice of America”.
– Muaaa! Ce mișto… Ce e aia America, bunicule?
– Îi pi candila mă-tii, ia ieș tu afarî, nu-i treaba ta aișea. Șini ti-o chemat pi tini aișea?

Așa am aflat eu că pentru America ai nevoie să te cheme cineva. Să ai chemare – cum ar veni.

Trec anii, ajung pe la liceu, încep să triez gagicile după culoarea părului, mărimea mâinii, sau ce fantezii mai aveam eu atuncea, însă ideea de a pleca în America era tot acolo. Am dat și de bucluc din cauza asta – dar vă povestesc eu atădată.

Termin liceul și primul loc de muncă, la o uzină de reparații nave și utilaj portuar. Miros de mare amestecat cu ulei, mecanici, scule și-o adventistă în echipă pe post de sudoriță. Dar cum să vă zic, adventistă-adventistă, dar… ăhă… tare-n gură, moale-n…
p…almă…
Bună rău.

Aveam fantezia asta de ceva vreme, să mă combin c-o pocăită de-asta. Îți dai seama: sentimentul vinovăției plus rușinea și păcatul pe care ea le dă la o parte așa în reluare și părul ei blond se unduiește și se repede îmbujorată asupra ta, pudică și pe întuneric, își sparge ochelarii și tu zâmbești în gând golănește “Așa, lepră mică”…

E, nu s-a întâmplat nimic din toate astea, în fapt, adventista mea nici nu era ochelaristă, era unsă cu toate alifiile și n-o îmbârligai așa ușor – cum ar veni.
Îmi zice într-o zi…
– Știi că eu nu pun în gură carne de porc…
– Dar eu nu sunt ca ceilalți bărbați, îngeraș…
Mă rog, golăneli de-astea, ca la Șantierul Naval.

Nu era nici distantă dar nici nu mă lăsa să mă apropii prea mult.
Și mă trezesc cu ea într-o vineri seara pe la terminarea programului și mă ia direct:
– Dacă vrei să ajungi în rai, mâine vii cu mine la biserică…
– A nuuu, că nu vreau s-ajung așa departe… Am auzit eu, stingeți lumina și…
– Taci, mă, din gură, cine ți-a băgat în cap prostiile astea? Hai că o să-ți placă… Vin niște misionari din America…
Când am auzit de America, gata! m-am lepădat de porc și cârnați. Plus că eram curios cum i-ar sta ăsteia cu ochelari.
– La ora 18 începe – zice ea și-mi face ștrengărește cu ochiul.

M-am îmbrăcat pios, cu sufletul curat, deși prin minte îmi alergau tot felul de imagini cu sentimentul vinovăției plus rușinea și păcatul pe care ea le dădea la o parte, și părul ei blond, și lepra mică, doamne iartă-mă, că sunt în fața bisericii, îmi fac o cruce și dau să intru…
– Nu sunteți de pe-aicea, zice ușierul.
– Ba da… adică mama e moldoveancă, tata ardelean, dar eu m-am născut aicea…
– Nu, adică nu sunteți de la biserica asta. Că v-ați făcut cruce. Aicea nu se face cruce…
– Nu? Da ce? Dați cu trei degete în jurul gâtului, că poate l-au spânzurat pe Iisus, sau cum?

Și mă așează ăla chiar în față lângă amvonul predicatorului, în sectorul de bărbați. Bine, eu am vrut să mă așez imediat după ușă, în caz de ceva să fug primul. Am întors eu capul să mă uit ce-i prin jurul meu, numai namile de-alea cât Samson și Dalila la un loc.
Și începe predicatorul cu o rugăciune, închid ăștia ochii, eu nu știam ce să fac dar am auzit că dumnezeu vede tot de sus și las și eu capul în jos.
În jurul meu se auzea numai “oh tată” iar eu eram “vai mamă”, și toți cu ochii închiși, i-am închis și eu așa vreo 3 secunde și când îi deschid… ÎNTUNERIC.

Bă, vă zic, spaimă mai mare n-am tras în viața mea. Am pus o mână la cur și una la gură să nu înceapă să plouă cu cremvuști de pui și-am rupt-o la fugă spre ușă. Când am ajuns la ușă, m-am lipit cu spatele de perete, și cu o mână bâjbâiam să dau de clanță.
Dau să apăs când – hop – se aprinde lumina iar eu îl țineam pe ușier de mână.
Am țipat îngrozit, s-a întors toată biserica să vadă ce s-a întâmplat.
– A fost o pană de curent, stați liniștit zice ușierul…
Ce să stau liniștit că îmi bătea inima ca securitatea la țigani, am tras de uși și-am fugit de nici dracu nu m-a mai prins.

Luni dimineață a venit colega la mine și mi-a zis așa dezamăgită:
– N-ai chemare.
– Nici tu nu ești ochelaristă.

N-a înțeles ea, cum nici eu nu știu despre ce chemare era vorba dar m-am constipat așa vreo săptămână iar în America am ajuns mult mai ușor, intact și fără spaime.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.