Cum să mori de inimă, în câțiva pași simpli.
V-am mai zis eu că am fobie de întuneric. Asta e, asta avem, cu asta defilăm, cu asta mergem înainte. Fobia asta implică și faptul că noaptea, pe întuneric deplin, sunt extrem de jumpy și cu simțurile alerte.

Și cum stăteam eu azi noapte în living, uitându-mă la așii amanetului, pe History, în timp ce tot familionul dormea răspândit, care pe unde a apucat, aud pași ușori, târșâiți, pe hol. Nu bag de seamă, m-am gândit că e unul din copii, ieșit să facă un șușu ceva.

Problema ce am detectat-o e că pașii nu se mai opreau, se auzeau încontinuu, deși, după calculele mele, deja se terminase și casa vecinului, în lungime, nu doar holul meu.
Mă ridic brusc, mă uit pe hol…nimeni. Ascult cu atenție, nimic, nici un sunet.

Mă întind iarăși în pat, trec 2 secunde, iarăși pași. Ușori, fâșâiți pe parchet, ca și cum cineva ar încerca să se strecoare în spatele tău.
Sar în fund, mă uit pe hol, nimeni! Băi, dafuqul mă-sii, ce naiba se întâmplă? Am stat vreun minut, ascultând cu atenție…nimic. Liniște și pace.

Desigur, cum m-am întins din nou, cum pașii au reînceput. Mă dau jos din pat, hotărât să urechez maimuța care se plimbă prin hol în timp ce trebuia să doarmă. De unde, pauză și aici. Toată lumea dormea cu sforăituri, nu era nici o mișcare.

Credeți-mă, e teribil de creepy să stai în holul casei tale, noaptea și să aștepți să auzi de unde vine sunetul de pași pe care îl tot simți furnicându-te pe șira spinării, dar nu reușești să îl localizezi de unde vine. Cred că dacă se trezea nevastă-mea și mă vedea cum stau în hol, încordat și atent, cu ochii lejer holbați, începea să vadă un viitor care includea doar singurătate. Pentur că, desigur, după mine e greu să te mai îndrăgostești de alt bărbat.

Bun, deci nu se auzea nimic.
Mă întorc pe canapeaua din living, exact ca în filmele cu proști. Adică mă așez în fund, după coloana din beton, gândindu-mă că îl păcălesc pe pășitor și, cum aud pași, cum țâșnesc ca un arc și îl zăpăcesc.
Și, exact ca în plan, cum pun fundulețul pe canapea, cum pâș pâș.

Sar ca teleghidat, direct la întrerupător, aprind lumina și mă uit. Nimeni. Dafuq!! Când colo, aud iar, pâââș pâââș. De data asta, localizez mai bine sunetul și văd de unde vine.

Venea din camera centralei termice. Unde geamul e deschis tot timpul. Iar de geam era agățată o fâșie de plastic, care fâșie unduia ușor, în briza vântulețului ce avea să se transforme în furtună, mai târziu.

Am adormit spre dimineață, visând ninja îmbrăcați în fâșii de plastic.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.