Dacă ai trecut prin mai multe locuri de muncă în viață și pe lângă asta, nu ești un corporatist cu limba maro de atâta frecat dosul șefului, e imposibil să nu fi fost concediat măcar o singură dată în viață.

Ce am remarcat eu la angajatul clasic, abrutizat de muncă și de atâta respect față de milioanele de șefuleți la care trebuie să se încline?
Că nu realizează, chiar dacă știu că deja au fost concediați și nu mai au absolut nici o legătură cu tipul care tocmai i-a dat afară.

Pentru că, dacă ar realiza, și-ar da și seama că nu au nici cea mai mică motivație să înghită morala aferentă concedierii, știți, aia cu
“Ești prost, ești atât de prost încât și pământul geme de prostia ta. Și pentru că ești atât de prost, dar doamne, atât de prost, am decis să te dau afară. Tu ce trebuie să înțelegi din asta? Că ești prost, dar cel mai prost angajat posibil și că pe viitor o să te îndrepți”.

Ce face angajatul nostru, în timp ce șefulețul îi turuie mizeriile alea? Dă din cap spășit și își recunoaște vina integral, promițând că și-a învățat lecția, iar la următorul loc de muncă va fi mult mai bun. Asta deși știe că e dat afară, că nu are nici o șansă să se mai întoarcă și overall, deja își imaginează voluptatea orelor de trimis CV-uri pe bestjobs.

Ce ar trebui de fapt să facă angajatul nostru?


Să îl oprească pe șefuț din turuit și să îl întrebe

– Auzi prietene, deci sunt concediat, da?

– Da.

– Păi și atunci, cum pizda mă-tii îți permiți tu să mă jignești, mă nesimțitule, ne cunoaștem de undeva?

După care să iasă demn, trântind ușa după el.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.