Pe la 19 ani am pupat asfaltul patriei, dar nu din dragoste, ci din cauza unui mârlan de doctor care avea el o manevră și ne-a administrat în prima zi de armată – pe lângă vaccinul obligatoriu – și unul experimental (ăștia care vă dați cu conspirația pharma n-o luați razna pe subiect, calmați-vă țâțele, eu chiar și după pățania aia susțin vaccinul fiindcă a fost un caz izolat, condamnat și închis la pârnaie, așa că du-te și vaccinează-ți copilul, că altfel moare).
Eh și după competiția dintre barba mea și asfalt, m-au trimis la spitalul militar din capitală.
Prima urgență a fost să-mi pună mandibula la loc. Mi-au băgat ăia niște șuruburi prin gură de nici nu puteam vorbi. Venea câte-o doctoriță de-aia bună și mă-ntreba:
– Ai făcut spălături cu mușețel cum ți-am zis?
Iar eu cu limba printre sârme:
– Am hu-tut, am hu-tut!

În fine, după vreo săptămână, îngrijorarea maximă era că nu puteam merge. Adică mă jena ceva între picioare, că nah, 19 ani, asistente îmbujorate, dar de lovit la picioare nu eram. Însă nu mai puteam merge. Și ca să se lămurească ce-i cu mine mă pun într-un scaun cu rotile și mă trimit la secția neuropsihiatrie să fac RMN, tomografie și ce mai trebuia.
Pentru cei ce nu știu, secția neuro-dilimandroși, la Spitalul Militar Central, era undeva separat, într-o clădire istorică, patronată după revoluție de un general – specialist în doage lipsă – pe nume Iliescu (da, știu, președinte Iliescu, general Iliescu… eram pierduți).

Primul semn că te apropii de clădirea aia e că pacienții care se plimbă pe-afară nu-ți cer țigări ci îți dau.
– Excelență, n-am decât Carpați, dar știu pe cineva cu Cișmigiu, doriți?
Mă împinge brancardierul înăuntru și – vă zic – din cauza ecoului, plus holurile alea de piatră lustruite exemplar, plus culoarea pereților, m-am simțit dintr-odată ca în Cuibul de Cuci.
Era una într-un colț se ruga la coșul de gunoi:
– Tată ceresc, iartă-ne, că suntem doar o mână de țărână…
Altul se uita la un tablou cu Carol Davila:
– Mi-e dor de tine, Cerasela! (semn că n-o văzuse de mult că-i cam crescuse barba)

Era un pic cam devreme așa că îmi pune brancardierul dosarul în brațe și mă lasă la coadă la cabinet cu promisiunea că vine el mai târziu să mă ia.
Pfaaa, mi-era o frică, vă zic… și nici nu puteam să fug…
Vine unul timid, ștergând peretele și zice șoptind:
– Să nu intri în cabinet! Acolo e iadul. E mai rău ca la nebuni.

Pfai să-mi bag, să deschidă ăștia mai repede, să scap de-aici.
Când, din capătul celălalt al holului apare o asistentă, dar știți cum? Cât un Koroșilov cu șenile, salvarea mea, că imediat cum a intrat s-a făcut liniște. Zice timidul ștergând peretele – în șoaptă:
– A apărut curva! Asta fute tot!
Bă, știți cum era? Artă! Ca din picturile lui Michelangelo și poemele carnasiere: nu grasă ci multă de tot. Și plesnind de sănătate. Și cred că avea și ceva grad că o salutau toți dilii:
– Ce faci, Arabelo, iar te rogi la coșul de gunoi?
– Nu, să trăiți.
– Petrișor? Ăla e Carol Davila, nu e Cerasela.
– Da, să trăiți
Și când dă cu ochii de mine se oprește.
– Opa, lume nouă! Tu cine ești?
Nu puteam vorbi așa că-i arăt hârtiile.
– A, păi tu nu ești de-aici, hai că te bag eu la domn’ general, să nu mai stai la coadă.
Și mă ia multa într-o cămeruță unde erau niște rafturi, cutii, un aragaz cu butelie portabilă, găleți, mopuri și-un semn de circulație cu tot cu stâlpul de metal: limită 5 tone.
Hahaha, glumeață grasa – autoironii, chestii, mă gândesc.

Și cum intrăm dă drumu la butelie, pune un ceainic murdar de cafea pe dinafară și fără să aprindă ochiul începe să se descheie la halat și să danseze așa lasciv ca Madonna.
În cămeruță începe să miroasă a butan…
Îi arăt butelia cu degetul încercând să zic ceva cu gura mea cu sârme, ea nimic, vine spre mine descheiată la halat și-mi arată treningul ei de pe dedesubt subliniindu-i liniile cu palmele.
Eu, mut de uimire.
Ea tot dansa de se mișcau șuncile ca valurile mării când e briză.
– Auzi, tu ești paralizat sau vrei să scapi de armată?
– ?!
– Ți se mai scoală?
Deci ce eram eu mut dar am rămas instant fără glas.
– Mi-hoase a hutai! încerc eu să explic.
– Da, puișor, miroase, miroase…

Dau disperat din mâini, îi arăt butelia pornită, asta nimic, venea spre mine.
Și trage așa în sus de pantalonii de trening și în triunghiul lui Venus se formează așa… cum să zic… să nu exagerez, nu unghiuță de cămilă, ci ditai copita de elefant… și-mi zice la ureche:
– Te las să mă freci îmbrăcată da’ ușor, să nu faci scânteie că sărim în aer…

În mintea mea vorbeam deja cu sfântul Petre, cu semnul limită 5 tone-n brațe, pluteam pe norișori cu sprâncenele pârlite, când se crapă ușa și apare domnul general:
– Ciciolino, hai lasă dansurile și fă odată cafeaua aia.

Ce să zic, specialist mare generalul, într-o săptămână am învățat să merg iar în picioare și nu doar că stau bine pe ele acuma, dar cum văd semnul limită 5 tone fug de rup pământul.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.