Citeam ieri articolul acesta, despre cum idealizează marketerii viața de la țară, ce frumos și idilic e totul, cu bunica care frământă și bunicul care mulge vaca și mă gândeam la niște derivații.

Pe lângă faptul că idealizarea aia e idiotică, pentru că majoritatea bunicilor nu sunt așa, ci e doar modul prin care fiecare dintre noi își construiește niște idoli, iar viața cu bunicii, în general, e cea mai fericită, pentru că părinții sunt cei severi, care impun reguli, iar bunicii sunt cei ce te ajută să le încalci, mai e o chestie.

Viața la țară, pe vremea aia, ca și pe vremea asta, este teribil de al naibii de grea. Bunicii ăia sfătoși care îți arată vaca în reclame, muncesc de își rup șalele ca să îngrijească vaca aia. Bunicuța care dă nepoțicii bulgărași de brânză prea buni, prea ca la țară își rupe spatele îngrijind vaca aia, rânind grajdul, cărându-i câte 30 de litri de apă pe zi, paie, fân și ce mai e.

Pe lângă munca de lângă casă, aveau și au munca de la câmp, muncă zdrobitoare, zi lumină, pentru că bunicii noștri, atunci, nu aveau decât cal și plug, iar acum sunt prea proști ca să se adune mai mulți și să cumpere tractoare, tot cal și plug au. Prășit, plivit, rărit, cosit fânul, întors, cules, cărat, descărcat, munci de iad, care te distrug ca om. De asta vei vedea tot timpul, prin sate, femei bătrâne cocârjate la 90 de grade sau bărbați care de abia se mișcă. Pentru că au făcut eforturi fizice incredibile, au muncit de le-au sărit ochii, nu au mers, as usual, la medic, decât când a fost prea târziu sau când le-a fost constatat decesul.

Și sunt convins că tot marketingul ăsta obosit a dus la ridicarea în slăvi a așa zisei medicine de pe vremea bunicilor. Cataplasme, mălai pe piept, aburi cu frunze de diverse, toate lucrurile alea care atunci, pe vremuri, duceau la o speranță de viață de 40 de ani, la femei care duceau câte 12 sarcini, ca să le trăiască măcar doi dintre ei, din cauză asta trăind restul vieții cu vagine distruse și incontinențe urinare, la boli tratabile inclusiv atunci, dar din cauza cărora se murea pe capete, pentru că nu mergeau la medic.

Nu, nu era nimic de poveste în viața bunicilor noștri. Asta vedeam noi, cu ochi de copii. Remarcam doar cozonacul, căldura, dragostea din ochii lor. Dar viața lor nu a fost niciodată, nicio secundă cea pe care o prezintă reclamele tâmpe ale unor băieți care au muncit la țară doar cât să ducă berea Azuga la gură, privind apusul și exclamând Bă, ce mișto e aici, și mâine m-aș muta.

Iar dimineață înjură câinele că latră, cocoșul că cântă, se urcă în tigaia sa de BMW sau Merț și pleacă înapoi la București, unde e civilizație.