Eram un simplu om ce se îndrepta spre soare apune, trăgându-și alene cizmele prin drum. Praful roșu se învârteja sub tălpile obosite, alunecând molatec pentru a se așeza, în final, spre eternul somn milenar.

Sau până când un alt om, la fel de trist, la fel de obosit, va căuta drumul spre locul unde se închină soarele mării, frunzărind din nou, același praf, în același aer.

Aer cu miros de ars, cu miros de mosc, miros ce ciupește nările și trimite gândurile spre alte timpuri, alte locuri, alte mirosuri.

Miros de sân, miros de paie, miros de dragoste și miros de durere. Singurul miros ce nu mai iese niciodată. Se impregnează în piele și merge cu tine, păstrându-te pentru totdeauna în lanțuri.

Lanțuri ce îți atârnă de mâini, trăgându-le în jos, făcându-le să scape frâiele, să piardă controlul și să încovoaie spatele.

Spatele ce duce tristețea întregii lumi.

Lume ce trece pe lângă tine, amintindu-ți etern că întototdeauna e timpul.

Timp care trece, dar pe care îl mâni cu hățurile tale de mătase.

Mătase făcută din firele celor ce nu văd și doar mor mâncând frunze și flori.

Flori.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.