Am împlinit 18 ani în 1992. Un an de rahat, cam ca mai toți anii de după revoluție, totul se prăbușea în jur, nimic nu se construia, nicăieri, ieșea la suprafață, din ce în ce mai mult, nivelul real de abrutizare a populației îndobitocite de foame și comunism, atâția ani. Îi vedeți acum ca pensionari vânjoși, ne vând pesedeului de 30 de ani.

Nu prea aveam mari motive de bucurie, nu aveam vreo viață cine știe ce fericită, aș putea spune dimpotrivă. Așteptam majoratul meu cu sufletul la gură, toți colegii mei din liceu își făcuseră petreceri super cu această ocazie, gata, deveniseră adulți, mergeau altfel, priveau altfel totul, erau priviți altfel, viața ni se schimba în fața ochilor. Abia așteptam petrecerea mea de ziua mea, eram sigură că părinții mei îmi pregătesc o surpriză majoră și că voi sărbători primul eveniment major din viața mea.

Cam cu vreo 2 săptămâni înainte de ziua mea, m-am certat cu maică-mea, nu mai țin minte de ce, oricum, pentru mine, să fiu certat pentru ceva era obișnuința zilnică, de abia scăpasem, de vreun an, de bătaia zilnică pentru cine știe ce greșeli reale sau imaginare.

Dar cearta asta a fost mult mai brutală și nu înțelegeam exact de ce, că nu făcusem nimic îngrozitor, nu beam, nu fumam, nu umblam brambura, eram adolescentul model care stă în casă, învață, are grijă de frații săi, face mâncare, spală rufe, face curat, dă o mână de var etc. Și, brusc, pică lovitura de trăznet. Am fost anunțat, tam nesam, că, în ziua în care împlinesc 18 ani, să îmi fac bagajele cu ce am și să plec din casa lor.

Vă zic, stăteam într-un colț și nu îmi venea să cred că mi se întâmplă așa ceva. Oare visez, e un coșmar, dorm și trebuie să mă trezesc, de ce mi se întâmplă așa ceva? În timpul ăsta, o auzeam pe maică-mea cum îmi zugrăvea viitorul, cum o să ajung pe străzi, o să dorm pe sub poduri, cu aurolacii, așa cum merit, pentru lipsa de recunoștință pentru că m-a făcut și nu m-a abandonat la naștere, așa cum îi ziceau ei toți și ce dreptate aveau.

Noaptea de dinaintea zilei mele de naștere a fost îngrozitoare. 3 decembrie. Afară era frig, încă erau iernile nasoale, ningea. Nu aveam niciun ban, nu știam nimic, nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam niciun prieten la care să mă duc, toți eram săraci, în apartamente mici și înghesuite, cine să te primească unde?

Am analizat toată noaptea unde aș putea să mă duc să stau pe timpul nopții, calculasem că aș putea rezista în gară, câteva zile, până când încep să se împută hainele de pe mine, de mâncat mă încurajam că se găsesc resturi mai puțin stricate prin spatele restaurantelor, poate găsesc undeva să muncesc la descărcat chestii, deși era foarte greu, nimeni nu angaja pe nimeni, nicăieri, dădeai șpagă să prinzi un job, inclusiv la privat, dar ce mă fac după ce se prind paznicii din gară că sunt homeless și put?

Podul Grant era o opțiune pentru mine, sub el, la marginile pilonilor, erau niște intrânduri unde mă gândeam că ar fi destul loc să dorm și relativ ferit de vânt. Altul nici nu îmi venea în cap și știam că, în canale, nu ai acces decât dacă cunoști pe băieții care stăteau acolo, pentru că nu orice canal este canal de țevi de căldură.

M-am trezit, pe 3 decembrie, după vreo 2 ore dormite și stăteam pe marginea patului, îngrozit de viitor. A venit cea care m-a născut și m-a anunțat, scurt, că cadoul meu pentru ziua mea este că nu mă dă afară din casă, cel puțin nu acum. Îmi e rușine, acum, gândindu-mă cât de recunoscător am fost și ce umilință am primit de la cea care, iată, îmi dăduse viață.

Au trecut anii, am uitat, am trecut peste, încă o rușine pe daibojul vieții mele, încă o umilință, încă o lacrimă înghițită.
Dar, din asta, am rămas cu o teroare. Frica de a ajunge atât de sărac și fără posibilități încât să ajung să dorm sub un pod. Și acum, după atâtea zeci de ani, e cea mai mare frică a mea, bate până și nictofobia pe care o am tot datorită copilăriei minunate, în care eram pedepsit prin închiderea în debara sau baie, pe întuneric deplin, ca să meditez la greșelile mele și să aștept, plin de teroare, bătaia care se cerea, conform tradiției. Mă puneam pe burtă și încercam să văd prin liniuța de lumină care venea pe sub ușa. Eu, când închid ochii, pe întuneric, văd tot acea luminiță.

Poate, odată, o să vă povestesc și cât de nasol te simți, ca adolescent, să ți se blesteme copiii pe care nu îi ai, pe motivul că ești atât de rău încât meriți. Doar așa, de gest, din fericire, sunt ateu și nu am nici măcar cea mai vagă credință debilitantă.

So, aveți vreo frică înfiorătoare, la nivel de teroare?