In tumultoasa mea viata, la un moment dat, am lucrat pe post de sofer la o firma. Drept masina, aveam un Damas.
Si, undeva in noimbrie, trebuia sa plecam la o nunta, undeva in Suceava. Fiind noi multi, am plecat, eu cu damasul si pasageri, si tata cu Dacia.

Pe strada, cand trecea tirul pe langa mine, patina si damasul doi metri inspre dreapta, de la curent, de parca faceam balet.
Normal, masina lui taica-miu, fiind din 1985, sau pe-acolo, dupa primii 50 de kilometri, ii crapa fisa la o bujie. Desigur, avea drept rezerva o alta fisa, veche, dar inca functionala.

Mai mergem 50 de kilometri, ii crapa capacul la delcou. Cruci, dumnezei, parastase, arhangheli. Undeva in camp. Pulea spataru avea capac de delcou de dacie. Plec cu damasul inainte, gasesc o benzinarie, iau capac, ma intorc. Taica-miu, dus. Sun, „unde esti ma?” „a, pai am gasit un capac vechi care mergea, si am zis sa plec ca te ajung din urma”. „Pai si unde esti?.” Habar nu am, dar vino cu capacul ala, ca a crapat si asta”. Am luat-o inainte pe sosea, il gasesc pe taica-miu la benzinarie de unde luasem eu capacul, cumparase alt capac, si tocmai il monta. „bai, am cumparat si eu capac” „Daca te misti ca un mormoloc, ce sa iti fac?”.

Plecam, eu o calc, ca damasul merge si cu 120, cu nervi. Dupa 10 minute, suna mama. „Hai inapoi, ca a facut taica-tu pana si nu are cheie de roti”.
Ma intorc, il gasesc negru de vaselina, ii curgea nustiuce la o roata. Eu, din punct de vedere tehnic sunt afon. Deci, ajutor nexam. Desigur, pana la urma am descoperit ca crapase un furtun de …ceva. Taiem din furtun, punem la loc, hai sa plecam.

Taica-miu conduce cu maxim 80/h. E sofer profesionist de 40 de ani,dar nu il scoti din viteza asta nici rupt. Viteza mai mare distruge masina. Mama s-a enervat, si s-a urcat in masina la mine.
Asa ca am luat-o la picior, cu gandul ca ne gasim la destinatie.
Trecem de Bacau, si incepe sa ploua. Suna tata.
„Auzi, nu ai o pereche de stergatoare la tine, ca ale mele nu merg deloc”. Ma intorc, ii dau stergatorul din dreapta, plecam iarasi.

Si ploaia se transforma in lapovita.
Acuma nu stiu daca stiti, dar damasul are tractiune spate. Deci, daca e gheata pe jos, esti un om mort, pentru ca patineaza ca dracu.
SI lapovita se face ninsoare. Si dai frate, si ninge. Si frig, si a inghetat toata lapovita care se depusese mai inainte. Ceata pe durm, nu vedeai la 20 de metri in fata.

Taica-miu, cu tractiune fata, s-a dus zmeu. Eu, in Damas, cu mama, mergeam cu 30 la ora, incercand sa pastram santurile facute de tiruri in gheata, ca parca aluneca mai greu.

Oricum, la fiecare apasare pe frana, se invartea Damasul pe loc de parca era Barasnikov, asa gratie avea.
Si se termina joaca. Ajungem undeva inainte de judetul Suceava, unde soseaua e numai vale-deal-vale-deal. Cand era vale, cobora Damasul intr-o rana, total indiferent la eforturile mele de a-l controla. Cand era deal, dadeam inapoi 20 de metri, imi luam elan, si ma repezem in forta incercand sa urc. In marea majoritatea a datilor, ma scurgeam inapoi ca untura pe marginea tigaii. Eram total orb, nu vedeam absolut nimic in nici o directie, singurul indiciu care arata ca e sosea erau urmele de roti de la tiruri. Mama, in dreapta mea, alba la fata, probabil murmura toate rugaciunile pe care le stia, si se tinea inclestata de umarul meu de simteam ca mi-l smulge din radacina.

Si deodata, o vad ca se intoarce spre mine, si incepe:
„Cetin dragul mamei, sa stii ca te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. Singurul motiv pentru care am mai trait dupa despartirea de tatal tau esti tu, si iti multumesc ca ai existat pentru mine intotdeauna. Iarta-ma daca in timpul in care am trait unul langa celalalt ti-am gresit, sunt om, si gresesc, te rog spune-mi ca ma ierti.”

Eu, cu draci pe mine in spume, ca tocmai ma roteam cu Damasul, incep sa injur.
„bai nene, in pula mea, acum iti gasesti sa imi spui aiurelile astea, cand eu nu stiu ce dracu sa mai fac sa nu murim in cutia asta de conserve? ce dracu ai, te sclerozezi inainte de vreme”.
Mama, insa, cu ochi imobili, nu facea decat sa spuna „iarta-ma, spune-mi ca ma ierti”.
Normal ca i-am urlat „da ma, te iert, acum lasa-ma dracului sa ma concetrez pe cacatul asta de cutie de chibrite!”.

Si numai ce spun asta, ca ne ducem frate intr-o parte cu masina. Eu, in norocul meu, apas pe frana, si face Damasul o pirueta, si ne oprim cu roata din fata dreapta in afara soselei. Daca nu apasam frana, mergeam drept inainte, si acum citeati alt blog, nu al lui subsemnatul.

Cand ma dau jos, stupoare. Nu aveam in dreapta decat o rapa adanca de 100 de metri, care se termina intr-un lac. Iar in stanga o rapa tot de 100 de metri, care se termina intr-un camp. De aia isi cerea saraca mama iertaciunile de la mine. Ca, fiind din zona, stia unde ne aflam, si era sigura ca o sa murim ori inecati, ori inghetati si raniti pe un camp.

M-am enervat de am zis ca vad rosu „adica tu deja ne vezi morti, pai ce plm, eu sunt mamaliga?”, ma pun si imping damasul, il scot in sosea, ii iau elan, si pornim la drum.
Si aproape imediat s-au vazut luminile orasului.

Acuma gata, mama prinsese curaj „cum indraznesti sa injuri in fata mea, de aia te-am crescut, bla bla bla etc”.
Cand am ajuns in oras, am realizat ca mi se rupsese de la efort muschiul de la gamba piciorului drept. Si acum am gaura.

Asa ca, daca va cumparati Damas, Puteti sa muriti. Inghetati sau inecati.
Paradoxal, nu?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.