scris de M.C.

N-am crezut că poate fi așa de frig în august.
Povestea mea începe de când eram prea mic ca să-mi aduc aminte dar am semne pe care o să le port toată viața. O parte din ce vă povestesc s-a întâmplat în realitate, o parte sunt dramatizări pe care mi le-am imaginat eu și s-au întâmplat doar în mintea mea. Specialiștii numesc asta schizofrenie. Eu o numesc talent, iar ca mine fac toți scriitorii din lume, inclusiv ăia care scriu istorii pentru mileniali.

La nici 2 ani, tata, beat fiind, mi-a dat un șut în cur și mi-a dizlocat coloana drept pentru care mersul și poziția corpului mi-au fost schimbate pentru totdeauna. Asta a dus la izolarea mea de ceilalți copii dar ei n-au nicio vină pentru că erau doar sinceri când râdeau de un copil caraghios care mergea crăcănat și șontâc.
Așa că toată copilăria mi-am petrecut-o singur, printre florile bunicii, la Straja. Avea o grădină plină de garoafe pe care le copileam, le udam, iar bunica le culegea pe cele înflorite într-o găleată de plastic și se ducea să le vândă în fața spitalului.
Cea mai mare plăcere a mea era să ud straturile de garoafe și după ce pleca bunica mă așezam cu spatele pe rigola plină de apă și priveam printre garoafe cerul. Câteodată, lăsam apa să curgă și visam că sunt în jungla amazoniană. Și apa venea tot mai rece. Dar înduram răceala apei până nu-mi mai simțeam picioarele și pe urmă mă ridicam și tremuram.
N-am crezut că poate fi așa de frig în august.

Într-o zi a venit preotul Arim.
– Unde e bunica ta?
– E la piață, părinte.
A admirat grădina și mi-a zis că am aură de sfânt, că numai un sfânt poate face minuni iar grădina aia de garoafe era o minune. Și mi-a propus să mă duc în fiecare duminică dimineață să ud florile de la biserică. Era prima dată când cineva mă aprecia pentru ce fac iar duminica următoare, la 6 dimineața eram deja în fața bisericii.
Părintele mi-a arătat grădina. Erau o mulțime de flori frumoase. Apoi m-a dus în biserică. Mi-a arătat altarul și floarea pe care o iubea el cel mai mult: o mușcată de geam roșie. Mi-a dat o cană și mi-a zis că în biroul din altar nu are voie să intre nimeni, decât eu. Să ud mușcata.
Nu era greu. În jumătate de oră terminam de udat grădina iar la sfărșit, cuvios și cu grijă să nu trezesc icoanele adormite intram în biroul din altar și udam mușcata.

Într-o duminică dimineață m-am dus și nu curgea apa.
Centrul de pompare din sat era oprit din ordin de la județ, apa trebuia raționalizată.
Părintele privea trist către grădină dar m-a luat de mână și m-a invitat în altar. A luat ghiveciul cu mușcata în mâini și a îngenuncheat înaintea mea. A închis ochii și a început să se roage apropiind ghiveciul de mine, tot mai mult și mai mult până ce frunzele mușcatei mi-au atins puța prin pantalonii mei scurți.
Apoi mi-a șoptit ceva cu jertfă și dumnezeu și m-a mângâiat pe puță până ce mi s-a făcut frig.
N-am crezut că poate fi așa de frig în august.

În 1978 au început demolarea satului ca să facă loc canalului Dunăre-Marea Neagră. Veneau excavatoarele cu câte un milițian după ele și băgau dinții de metal în pereții caselor de chirpici care cădeau copleșite cum am căzut eu când m-a lovit tata în cur. În urmă veneau buldozerele și nivelau totul. Plângea bunica, plângeau și garoafele ei care se striveau sub șenilele de metal. Plângeau și excavatoriștii. Plângeam toți. Ultima demolată a fost biserica.

Ne-au mutat într-un sat alăturat în niște blocuri fără încălzire centrală și fără apă caldă. Când am terminat generala m-am angajat ca măcelar la abatorul din oraș. Era un loc în care îmi puteam exterioriza ura față de excavatoare și buldozere. Ah, cum scrâșnea cuțitul în carcasele alea de porci… Tăiam fășii sau porții pe care le așezam în lăzi pentru export. Și mă pișam pe ele înainte să le duc în frigidere.

În seara aia de august ieșisem la birtul din sat unde se strângeau toți. N-aveai ce să faci altceva în căcatul ăla de sat cu blocurile alea hidoase moștenite de la Ceaușescu. Mi-am luat o bere dar nu mai aveam bani și de țigări. Și i-am cerut unui fost coleg o țigară. L-am văzut eu mai devreme că avea pachetul plin.
– Dă, bă Țucă, și mie o țigare.
– N-am, băi, Leleao. N-am.
Mi-a dat Fănel. Un băiat sărac, tot din Straja și el.
Ce bulangiu și Țucă ăsta… Ai dracu’ ăștia avuți sunt mai zgârciți ca ăștia săraci.

Am tras de berea aia cât am putut, ca să nu mă duc în casă de la 8. Mă prefăceam că beau lent și când ridicam halba mă uitam prin fundul ei la o mușcată așezată pe geamul birtului. Cu frunze veștejite, ca vai de ea. Țucă tot înnoda țigară după țigară. Și când să-și stingă ultimul chiștoc îi fac iar semn să mi-l dea mie. N-a vrut, bă, n-a vrut. L-a luat și l-a îndesat în pământul din ghiveci.

Ah, cum a scrâșnit cuțitul…
S-a părbușit la pământ și l-am călcat în picioare cum călcau buldozerele pe garoafele bunicii.
Apoi mi s-a făcut frig.
N-am crezut că poate fi așa de frig în august.

– – – – – – – – – – – – – – – – – –
M.C. este încarcerat la Poarta Albă unde ispășește o pedeapsă de 25 de ani pentru infracțiunea de omor.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.