Doar nu credeți ca e nebuna

Dacă vrei sa ști dacă ai argint viu in tine trebuie sa bagi cuțitul in grinda de lemn in timp ce îți rostești numele, iar dacă curge apa sau dacă după 3 zile după ce il scoți are varful ruginit înseamă ca ai argint viu!

cuvant cheie: maicuta. Rodica e in cautare pentru ma-sa, nu pentru copil. In rest totul e valabil.

Deci trimit uneia un colet. Coletul se intoarce ca si neridicat. O sun sa o intreb de ce nu l-a ridicat si imi spune ca a intervenit ceva neprevazut si ca a fost internata in spital 3 zile. Ii caut numele pe internet, o gasesc pe facebook, era vrajitoare din aia ce leagea, dezleaga si face toate draciile. Cum pana unei vrajitoare i se poate intampla ceva neprevazut?

Am avut de-a face cu așa ceva. Cred că terminasem clasa I-a, că trăia încă bunică-mea, săraca. Eram în vacanța de vară, în Ardeal. Urma să fie o nuntă în sat. Pe-atunci, vara, erau aproape în fiecare sâmbătă. Nuntă, ca pe-atunci, la sat. La cort. Pregătirile începeau cu câteva zile înainte, iar noi nu ratam ocazia de-a bântui pe-acolo. Ne mai uitam la ăia cum montează cortul, ne mai dădeau nanele să gustăm cum a ieșit vreo prăjitură … . Și vineri, pe la amiază, cad lat. Băi fraților, o durere de cap de-o țin minte și-n ziua de azi. Nu mă durea nimic altceva, doar capul. Nici să urlu nu puteam, că durea mai tare. De mișcat, nici nu mai vorbesc. Bunicii, săracii, mi-au dat și ei ce știau, algocalmin, antinevralgic …, nimic. Sâmbătă, au chemat asistenta medicală de la dispensar, mi-a împușcat aia o injecție cu nu știu ce, m-a mai găurit seara o dată … degeaba. La nuntă a mers doar bunicu-meu, să facă act de prezență și să dea plicul, că eram nu știu ce rude. Duminică dimineața, bunică-mea mătura în fața porții. Așa e obiceiul pe-acolo. Înainte de a începe slujba la biserică, cei care nu merg, își mătură prin fața casei, să fie curat pentru cei care merg și trec pe-acolo. Și se trezește cu nașă-sa, vestită peste șapte sate pentru descântece, vrăji și alte lucruri despre care nu prea se vorbea. Și o ia nașă-sa la rost că de ce nu i-a trimis vorbă că mi-e rău, că ea știe că sunt deochiat, că a văzut-o și a auzit-o ea pe una de la pregătirile de nuntă cum se tot holba la mine și se mira că ce mare am crescut și ce frumos sunt. Ei, da, nu dați ochii peste cap, chiar am fost un copil frumos. Și că a venit să mă descânte. Bunicu-meu era plecat la biserică deja, altfel nu ar fi lăsat-o. Și vine baba aia, că babă era de pe-atunci și abia acum vreo cinci ani a murit, la o sută și … ceva de ani. Mi-o amintesc pe ea, îmi amintesc o ulcică mică de lut, care nu era de la noi, o tăviță mică de tablă, cu mâner, în care erau câțiva tăciuni aprinși, nu știu de unde, că bunicii aveau butelie iar vara doar nu se făcea foc. Și începe baba să șușotească și să mormăie, să-mi facă cruci, cu degetele înmuiate în apa din ulcică, pe cap, pe piept, pe burtă, pe mâini și pe picioare, lua cu degetele, vă jur, tăciunii ăia roșii și îi arunca în ulcică, iar mai mormăia nu știu ce și se tot ștergea la ochi cu marginile baticului. Auzisem despre lucrurile astea, dar dacă aveam vreo părere despre ele, nu-mi mai amintesc, ca să vă pot spune dacă a fost vorba despre autosugestie. Faza e că, vine bunicu-meu de la biserică, unde vorbise cu unul care avea mașină, să mă ducă la spital, și mă găsește călare pe bicicletă, făcând slalom printre stâlpii de la vie. Bunică-mea îmi spusese să nu-i pomenesc bunicului despre ce făcuse nașă-sa, că s-ar fi făcut foc! Eram gata de plecare în sat, să-mi întâlnesc gașca, dar bunicu-meu mi-a spus să mai stau, să mănânc ceva, că nu mai băgasem nimic în mine de vineri. Și până să pună bunică-mea masa, poc! parcă mi-a dat cineva cu paru-n cap. Aceeași durere! Pe scurt, m-a dus bunicu-meu la spital, la un doctor Vlad, uite că asta îmi aduc aminte, pe care îl cunoștea din pușcărie. Bunicul era acolo pentru că nu vrusese să-și dea pământul, animalele și uneltele la colhoz, iar doctorul Vlad pentru că luase un pahar în plus și băgase un “Trăiască regele în pace și onor”, de i se zbârlise mustața tovarășului Stalin, la Kremlin. Țin minte că spitalul era mic și mizerabil, că mi-a pus o perfuzie și că i-a zis lui bunicu-meu că mă ia la el acasă, fiindcă e după gardă și mă poate supraveghea mai bine acolo. Au stat cu schimbul lângă mine, doctorul Vlad, nevastă-sa și bunicu-meu. Mi-a făcut niște injecții care au durut ca naiba, oricum, am plecat pe picioarele mele de acolo. Mi-a mai făcut câteva și asistenta de la dispensar. După două zile nu mai aveam nici pe dracu’, dar injecțiile au mai continuat încă vreo trei-patru, la recomandarea doctorului și spre disperarea curului meu. Ce am avut, nu știu. I-o fi spus doctorul Vlad bunicului, dar ori mi-a spus și am uitat, ori nu mi-a spus. Epilog. În vara lui 2018, moare baba, nașa bunicilor mei. Bunica e moartă din ’88, iar bunicul din ’93. Bine, nici n-au trăit mult, săracii, după câte au îndurat. Oricum, baba a condus la cimitir generații după generații. A trăit bine și ușor, din descântecele și vrăjile ei. Uneori, erau câte patru-cinci mașini la poarta ei, cu numere de prin toată țara. Acolo, la înmormântare, se face un fel de slujbă și în casă sau în curte, înainte ca mortul să fie dus la biserică și apoi la cimitir. Casa ei fiind mică și lume puhoi, au scos sicriul în mijlocul curții betonate. Afară frumos, soare, cald, popa cânta și da din cădelniță în jurul sicriului, lumea adunată pe margine … și deodată se întunecă cerul și începe să bată vântul în rafale, cum vin furtunile de vară. Băi fraților, și deodată o lumină de-i chiorăște pe toți și o bubuitură! … Au fugit toți care-ncotro, unii pe poarta dinspre stradă, alții pe cea dinspre grădină, alții în casă, cu popa-n frunte. Au uitat și de moartă și de slujbă. Când și-au făcut curaj și s-au apropiat, betonul dintr-o parte a sicriului se inegrise și era crăpat ca un parbriz în care dai cu piatra.