De ce mă doare noada

Probabil că ardeaţi de nerăbdare să aflaţi de ce mă doare pe mine noada fundului. O să vă fac pe plac şi o să vă povestesc.
Sâmbătă, după ce am vizitat cu elan hotelul Ramada din Budapesta, grupul a decis că vrea la şoping, nu la piscinele de la Aquaworldul din hotel. Lucru dealtfel plauzibil, ţinând cont că în grup erau 12 păsărici şi 4 bărbaţi, din care 2 au vrut tot la şoping şi ei.

Aşa că eu şi cu confratele Alex Negrea ne-am luat chiloţii de baie în braţe şi am purces spre Aquaworld.
Nu vreţi să ştiţi cum e acolo. Chiar nu vreţi, că o să vă doară inima că nu aţi mers acolo.

Revenind. La Aquaworld sunt nişte tobogane uriaşe, cu o cursă de vreo 100 de metri, cursă pe parcursul căreia ajungi la o viteză de 35 de km/h, lucru ce nu e totalmente rău, vă zic.
Ca să ajungi la toboganele astea, trebuie să iei un lift, puţin ascuns de un perete. Noi deştepţi, am luat-o pe scări, desigur. Când am ajuns sus, o colcăială de oameni cu colace, colace mici şi rotunde, colace alungite pentru 2 persoane, covoraşe de plastic de pus sub fund etc.

Coadă de coadă ce era la toate toboganele, numai la unul nu era nimeni. Mă uit eu la Alex, Alex se uită la mine, ai dracu proşti se înghesuie ca fraierii aici, când ăsta e gol goluţ.
Drept urmare, m-am şi azvârlit în el, omiţând să citesc că respectivul tobogan se numea BlackHole. Poate mi-ar fi dat de gândit…

Deci negru. Totul negru în jurul meu. Nu se mai vedea nimic, viteza o simţeam cum creşte constant, stropii de apă îmi inundau nările din cauza vitezei, la un moment dat nu am mai reuşit să îmi ţin echilibrul cred, aşa că nu mai ştiam dacă sunt cu capul în sus sau în jos, mă rostogoleam într-o demenţă prin puţul acela negru ca smoala, fără să mai am speranţa că mai ies vreodată.

Când totul se termină, la fel de brusc cum a început. Am fost scuipat afară. Din păcate, neavând poziţia corectă în tobogan, adică întins cu mâinile pe lângă corp, ci poziţia păianjenului pe spate, cu picioarele şi mâinile răşchirate, în speranţa că o să pot să mă agăţ de ceva, în loc să ies lin în apă şi să frânez, am ieşit ca de pe un fel de trambulină şi am aterizat 5 metri mai în faţă. Pe fund. La 35 km/h. O chestie foarte dureroasă.

Dar cred că mai puţin dureroasă decât săritura mea de la trambulina de 3 metri, săritură care s-ar fi dorit cu o rotire completă pe faţă, dar din păcate s-a terminat doar cu o jumătate de rotire, lovind apa destul de coerent dealtfel, cu tot spatele, în toată maiestuoasa sa lăţime.
Săracu Alex, mi-a fost frică la un moment dat că o să leşine de râs….

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt