Scris de Andrei Ardeleanu, care își asumă în totalitate ceea ce a scris.

Vine tata acasă şi-mi povesteşte ce a păţit un coleg. I-a intrat în casă un hoţ. Jizzz, tare. Treaba este că hoţul greşise apartamentul. Nu intrase unde trebuie, intrase la colegul lu’ tata. Când a văzut că nu-i în regulă, a fugit, nimeni n-a fost rănit, ăla n-a furat nimic. Cică nici uşa n-a fost avariată în vreun fel.

S-a dus colegul la poliție, a depus plângere, a dat semnalmentele ăluia, şi după câteva zile se trezeşte cu Garcea la uşă. Avea o poză care semăna cu hoţul. Şi-l întreabă:

– Nu-i aşa că ăsta este ?
– Nu, nu este el hoţul.
– Păi cum, că are tatuaje, cum aţi spus şi dumneavoastră, are şi cazier. Mai țigănos, brunet… ăsta este vinovatul.
– Domnule, nu înţelegi că nu este ăsta.
– Soţia dumneavoastră este acasă ?
– Da.
– Pot să vorbesc cu dânsa ?
– Sigur.
– Doamnă, nu-i aşa că ăsta este hoţul ?
– Nu, nu este el.
– Haideţi doamnă, spuneţi că ăsta este, îl închidem pe el, închidem şi cazul, mergem şi noi acasă.
– Bun, în cazul ăsta ne retragem plângerea, decât să trimitem la puşcătrie un om nevinovat.

Cam asta ar fi în mare discuția dintre colegul lu’ tata şi polițist. Deci da, să ne distrăm în continuare cu poliția română.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.