Eram în Regie, la un club al cărui nume n-are sens să-l pomenesc, acum mulţi ani atunci când am văzut prima masă de snooker şi între noi a fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat că era atât de MAAAAREEEEE faţă de mesele de biliard din apropiere, astfel că cei care reuşeau să introducă bilă după bilă în meciurile televizate mi s-au părut nişte mici zei.

Aşa am început să-l admir pe Stephen “The King of Crucible” Hendry, cel care a câştigat de 7 ori campionatul mondial de snooker (performanţă similară celor realizate de Schumacher în automobilism, spre exemplu), iar apoi am trecut la frumoşii nebuni ai ultimului deceniu: scoţianul Higgins, galezul Williams (favoritul lui Arhi), irlandezul Ken Doherty, australianul Robertson şi – deşi nu am fost şi nici nu sunt o fană a lui – englezul Ronnie O’Sullivan.

Dar să revin la firul poveştii: după ce în urmă cu doar câţiva ani snookerul era un sport destul de “underground” şi care nu avea prea mulţi fani, mediatizarea tot mai excesivă a făcut ca ultimele sezoane să includă zeci de turnee, care mai de care mai exotice. Ca să vă faceţi o idee, începând din 2012 există un turneu chiar şi în Bulgaria, la Sofia, iar din 2013 va fi unul în Columbia!

Totuşi, pentru mine adevăratul snooker s-a jucat întotdeauna în Anglia, în aprilie-mai, atunci când se desfăşoară Campionatul Mondial. Acum 2 ani chiar mi-am luat concediu special pentru campionat, cu gândul că o să ajung la Sheffield. Conjunctura a făcut să nu pot pleca, aşa că am urmărit zilnic turneul, câştigat de Higgins dacă îmi amintesc bine, în faţa televizorului şi a laptopului, înjurându-i pe comentatorii care deveneau din ce în ce mai enervanţi şi consumând tone de popcorn. N-a fost un concediu departe de casă, dar la final m-am simţit mai deconectată ca niciodată după sutele de frame-uri de snooker văzute, poziţiile de siguranţă, ieşirile incredibile şi loviturile de mare distanţă, uneori pe toată lungimea mesei, despre care v-am spus deja că e imensă.

Anul ăsta, prima zi a Campionatului Mondial a început cu o victorie fără drept de apel (10-4) a lui Ronnie O’Sullivan, reîntors în snooker după un an de inactivitate, dar şi cu o primă surpriză în sesiunea de seară: în derby-ul galezilor, Michael White îl conduce cu 5-4 pe Williams. Rămâne de văzut dacă va reuşi bătrânul Mark să întoarcă soarta meciului cu tânărul de numai 21 de ani care e debutant la Crucible… Deja mi-am notat în calendar meciurile zilei de duminică: începe veteranul Ebdon, cred că cel mai în vârstă jucător din turneu, cel care bifează a 22-a prezenţă consecutivă, record depăşit doar de Hendry. Sunt sigură că va fi un meci leeeeent, dacă ne gândim că Peter Ebdon e “melcul” suprem al acestui sport. Prietenii mei s-au obişnuit deja cu apelativul “Ebdon” atunci când lucrurile merg încetişor, aşa că nu m-ar mira ca meciul de mâine să dureze, să dureze, să dureze…

Hai că m-am luat cu scrisul şi uit esenţialul: Enjoy the snooker, folks! E un festival pentru iubitorii acestui sport în această perioadă, e păcat să-l rataţi!

PS: La ora la care citiţi acest articol, mă aflu probabil deja în cursa Wizzair spre Londra, în trenul First TransPennine Express spre Sheffield sau deja acolo, în imediata vecinătate a micuţului teatru Crucible, aşa că vă las vouă toată tensiunea din faţa micului ecran, nervii că merge sacadat Eurosport Player şi vi-i mai las şi pe eternii şi fascinanţii comentatori Daniel Bontea şi Marius Ancuţa, care au scăpat de concediere şi sezonul acesta.

Roxana L.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.