În întunericul gros al încăperii, singura sursă de lumină era o fereastră mică cât un pumn, prin care se strecura aer și o rază palidă de lună. Praful plutea ușor în aer, vizibil în această rază subțire, iar aerului îi lipsea acea mișcare browniană a particulelor. Totul părea înghețat, prins într-o melasă temporală.
În colțul de lângă fereastră, așezat pe podeaua de piatră, stătea un bătrân cu barbă albă, lungă și neîngrijită, îmbrăcat într-o cămașă lungă pâna la glezne. Cămașa fusese, odată, albă, dar acum culoarea i se pierdea în penumbra grea a celulei. Genunchii îi erau ridicați la piept, cuprinși de niște mâini ce lăsau amintirea unei umbre de putere și se strângeau, spasmodic, ca și cum ar fi fost singurul lucru care mai îl țineau pe bătrân legat de această lume. Ochii îi erau obosiți, privind în gol, parcă căutând o urmă de speranță acolo unde nu era decât întuneric și praf.
În picioare, la o distanță care părea foarte mică datorită înălțimii sale, se ridica o siluetă. Un bătrân înalt, căci și acesta era bătrân, îmbrăcat într-un costum negru impecabil. Fiecare cusătură era perfectă, fiecare plisă era precisă, iar stofa avea strălucirea aceea a bogăției absolute. O batistă roșie își ițea dunga din spatele tăieturii buzunarului. Cravata sa era argintie, ca luna, iar butonii de la mâneci, două diamante explozive, străluceau, în lumina slabă, ca niște flăcări. Ochii lui ardeau cu o flacără roșie, o flacără care nu era a unei pasiuni pământești, ci a unui foc ce arde din locurile în care gândurile nu mai sunt gânduri, ci doar dorințe fără limite. Ochi care nu doar priveau, ci păreau că ard, consumă și lasă în urmă doar cenușă și energie.
Contul meu
Unlock with Patreon
NOU
În întunericul gros al încăperii, singura sursă de lumină era o fereastră mică cât un pumn, prin care se strecura aer și o rază palidă de lună. Praful plutea ușor în aer, vizibil în această rază subțire, iar aerului îi lipsea acea mișcare browniană a particulelor. Totul părea înghețat, prins într-o melasă temporală.
În colțul de lângă fereastră, așezat pe podeaua de piatră, stătea un bătrân cu barbă albă, lungă și neîngrijită, îmbrăcat într-o cămașă lungă pâna la glezne. Cămașa fusese, odată, albă, dar acum culoarea i se pierdea în penumbra grea a celulei. Genunchii îi erau ridicați la piept, cuprinși de niște mâini ce lăsau amintirea unei umbre de putere și se strângeau, spasmodic, ca și cum ar fi fost singurul lucru care mai îl țineau pe bătrân legat de această lume. Ochii îi erau obosiți, privind în gol, parcă căutând o urmă de speranță acolo unde nu era decât întuneric și praf.
În picioare, la o distanță care părea foarte mică datorită înălțimii sale, se ridica o siluetă. Un bătrân înalt, căci și acesta era bătrân, îmbrăcat într-un costum negru impecabil. Fiecare cusătură era perfectă, fiecare plisă era precisă, iar stofa avea strălucirea aceea a bogăției absolute. O batistă roșie își ițea dunga din spatele tăieturii buzunarului. Cravata sa era argintie, ca luna, iar butonii de la mâneci, două diamante explozive, străluceau, în lumina slabă, ca niște flăcări. Ochii lui ardeau cu o flacără roșie, o flacără care nu era a unei pasiuni pământești, ci a unui foc ce arde din locurile în care gândurile nu mai sunt gânduri, ci doar dorințe fără limite. Ochi care nu doar priveau, ci păreau că ard, consumă și lasă în urmă doar cenușă și energie.