Ca principiu de funcționare, am fost un copil nefericit. Din varii motive, irelevante în context. Unul din ele a fost că niciodată nu am avut voie să am un animal de casă. Pe cocoșul Mitică l-au tăiat și au făcut ciorbă din el, de mâncam în două cu lacrimi, pisicile pe care le salvam dispăreau cu un șut. Nu mai zic de câine, că acolo nici măcar nu intra în discuție.

Prin urmare, sunt genul acela de părinte care le cumpără copiilor toate porcăriile care le trec prin cap, pentru că el nu a avut asta când era mic. Da, știu, nu e bine, dar trag o limită undeva, nu iau chiar totul și chiar orice, ci doar ce consider eu că le-ar fi util pentru dezvoltare.

Anul trecut, prin martie, le-a cășunat copiilor că vor hamster. De fapt, ei voiau o șinșila, dar, după negocieri intense, s-a ajuns la șobolănei. Normal, după ce am cumpărat primul hamster, amândoi și-au dat seama că ei de fapt vor fiecare câte un hamster, pentru că nu au cum să împartă un hamster la doi.

Așa că acum avem 2 hamsteri, cu două cuști, cu două rotițe, cu două sisteme de adăpat animalul, cu două zgomote continui noaptea, pentru că noaptea e momentul când creaturile iadului decid că trebuie să înceapă să alerge pe rotițele alea nenorocite, care scârțâie din toate încheieturile.

Copiii sunt bine, mulțumesc. S-au jucat cam vreo 2 luni cu ei, până când hamsterul numărul 1 a decedat de atâta fericire în mâna lui fi-miu, care, de iubire, l-a strâns un pic cam tare. Desigur, omul de la petstore ne-a înțeles pe loc, se pare că nu suntem singurii care facem hamsterii nemuritori, așa că ne-a găsit un șoarec aproximativ la fel, problema a fost salvată.

Acum, când hamsterii fac un an de când sunt în posesia noastră, avem hamsteri. Noi, pentru că, desigur, copiilor nu prea le mai pasă de ei. Mai vine Andrei, rar, și îl cere, dar stă cu el 3 minute, după care îl bagă înapoi și aia e. Avem hamsteri, weeeeeee, ce fericire. Abia aștept să plece la o fermă în sud, în veșnicele plaiuri ale vânătorii.

Acum fiul pistonează că vrea pești și acvariu. Având în vedere că am trecut deja prin asta cu fiica, e posibil să spunem pas. Nu știu însă ce să facem cu fiica, ea își dorește o șopârlă, iar mie mi-e scârbă să pun mâna pe așa ceva…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.