Scris de E.Z.

Am citit de curând un articol postat pe blog la tine la sfârșitul lui 2023.
Era povestea unuia ce ar fi putut fi tată.
Acum că a ieșit la iveală întreaga poveste cu Spitalul Pantelimon aș vrea să-ți spun și eu povestea.
Pentru că tot ce mi s-a întâmplat e din cauza unui sistem medical lipsit de responsabilitate și care face din pacient, victimă.
M-am căsătorit la 21 de ani.
Nici nu am apucat să mă bucur prea mult de viață că la 3 luni după căsătorie, soțul meu a avut un accident în urma căruia a rămas fără posibilitatea de a avea copii (poate vă amintiți, a fost un tânăr călcat de camion în sectorul 3). Ne-am chinuit ceva vreme, dar m-am resemnat curând. Visul de a avea copii se năruia.
Într-un act de total altruism, soțul a cerut să divorțăm.
Ne-am despărțit iar eu m-am concentrat pe carieră și muncă, lucram pe un post tehnic în Guvernul României.
Visam totuși ca într-o zi să am copii.
Sunt femeie, nu am cum să vă spun ce înseamnă asta, e o chemare pe care o auzi în tine, e vocație, e ce vreți voi, dar asta visam: să am copii.
M-am interesat pe la clinici de fertilizare, cam greu că nu aveam un partener, între timp lucrurile la serviciu erau mai serioase, s-au schimbat câteva regimuri (de la PSD la PD), viața avansa rapid.
La câțiva ani am cunoscut un bărbat (de-aici de pe blog) cu care am avut o relație de-o vară.
Am rămas însărcinată și am fost foarte fericită, la fel și bărbatul de care îți spun.
Am hotărât că nu ne vom căsători și vom avea drepturi egale la copil.
În primul trimestru de sarcină, chiar în noaptea de Revelion au apărut complicații, sângerări, am ajuns la urgență la Pantelimon.
Nu era încă trecut de 12 noaptea, la urgențe era un spirit mai degajat, au zis să aștept.
Am insistat, au zis că au alte cazuri mai grave, deși secția părea goală iar din cabinet se auzeau chicote și ha-ha-ha-uri.
Băi, înțeleg, e revelion, chiar dacă ești la muncă și nu trebuie să fii neapărat legat de tragedia oamenilor din jurul tău, viața merge înainte, dar problema e că nu m-a băgat nimeni în seamă vreo 30 de minute.
Îmi era din ce în ce mai rău.
Între timp a ajuns și tatăl copilului și abia după ce au avut un schimb de replici mai tari s-a gândit cineva să vină la mine.
Din păcate, nu era niciun doctor în spital pe obstretică.
– Doamnă, nu avem ce să vă facem, trebuia să vă sunați doctorul ginecolog.
La miezul nopții?
De revelion?
Păi crezi că mă mai duceam la urgență dacă reușeam să dau de ginecolog?
M-au trimis acasă cu un pumn de pastile pentru provocarea avortului.
Probabil pentru că sunt femeie și pentru că am alte simțuri, am refuzat să iau pastilele de avort.
Pe 1 ianuarie, la amiază, am avut un nou episod de sângerare și o eliminare abundentă de țesuturi și ceea ce părea a fi un embrion.
Am alergat din nou la spital, era plin de data asta la urgență, așa e pe 1 ianuarie.
I-am spus doamnei care-i situația, înțelegeam perfect că nu sunt singura persoană cu probleme de acolo, însă răspunsul asistentei m-a rupt:
– Cine te-a pus să rămâi gravidă de revelion? Nu știai că e aglomerat?
WTF?! Sunt singura gravidă de revelion? Sau cum?
Fără niciun fel de examinare, fără ecografie, fără nimic, m-au trimis acasă cu alt pumn de pastile și recomandare să fac chiuretaj.
Ceva de genul: felicitări, nu mai sunteți gravidă.
Din nou, simțul ăla de femeie s-a ridicat la rang de premoniție și am refuzat atât tratamentul cât și intervenția ginecologică.
La o săptămână după asta am simțit mișcări.
Am fost la ginecolog și, da, eram însărcinată.
Din ce-a putut să observe ginecologul, a fost probabil o sarcină gemelară iar unul din ei n-a supraviețuit.
Nimeni din camera aia de urgență n-a văzut asta.
Nimeni n-a dat doi bani pe ce putea să se întâmple.
Nu stau să vă împui capul cu toată povestea, ideea e că am născut bine-mersi, a ieșit un băiat de toată isprava care la anul își face majoratul.
Însă mă gândesc cu groază la toți cei care trebuie să înfrunte sistemul ăla neavând încotro.
Nu există o normă legală a responsabilității medicale așa cum nu există nicio lege de responsabilitate guvernamentală.
La momentul ăsta nu mai stau în România.
Am 3 copii și sunt fericită că nu mă întreabă nimeni de ce am rămas gravidă în sezonul cârnaților.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.