Am pus-o de mămăligă

De vreo două zile aveam o poftă de mămăligă de nu mai puteam, abia așteptam să ajung în țară să mănânc o mămăligă de la mama, de-aia tăiată cu ața. Doar ce-am intrat pe ușă că sună telefonul, să-mi iau catrafusele de urgență, plecăm la Tokyo. Așa mi-a părut de rău, dar mi-a pus mama o punguță de mălai, mi-a îndesat-o în rucsac pe lângă mouse.
– Hai, măi mamă, poate se varsă peste laptop.
O să mă-ntrebe ăia la vamă:
– Ce-i asta?!
– Mătreață galbenă, ce să fie, așa facem noi românii.

Dar eram foarte bucuros că plec, unul din visurile din copilărie a fost să ajung la japonezi, să văd și eu grădina imperială, să beau un sake original, să mă întâlnesc cu Tom Cruise, chestii de-astea.

N-a fost așa cum mi-am închipuit că am avut program făcut la minut și foarte încărcat: studenți, cursuri, prezentări care nu se mai terminau, translatori care aveau prune-n gură, mai bine înțelegeam ce zicea ăla în japoneză.
– Ceai fănsân, hai fănfân… Taci, mă, c-am înțeles tot.

Ultima zi de cursuri, amfiteatru, intru frumușel, când se-așează lângă mine două constipate, una cu niște unghii mov în formă de triunghi, una îmbrăcată-n roz de mi-a ars ochii dar simpăticuță foc. Asta movă, mai aspră-n priviri, doar mi-a făcut cu mâna konnichiwa, hai să crești mare – că nici sâni n-avea săraca. Asta roz avea o gentuță de voiaj la ea cu inscripție HELL KITTY (eh, zic, s-o fi cojit O-ul de la atâta purtat) întinde mâna la mine, Yakoiu Kutava sau cum a zis ea acolo și deschide fermoarul la gentuță:
– Onghî, watashi Hell.
– A nu, mersi, eu am niște mălai…
Și iese, băi nene, din gentuță o dihanie de mâță zburlită de-am sărit de pe scaun.
– Nooo, ushumaaa, o dai-daaa… zice stăpâna.
– O dai tu, că eu n-o dau, dă-o-n doamne iartă-mă, ia să vedem, latră?

Pe urmă am zis, hai să nu fiu bădăran, e vizită de prietenie, o-ntreb:
– Pot să-ți mângâi pisica?
Ea cică hi-hi-hi, ha-ha-ha, you touch my tra-la-la, și se cocoloșește cotârloaica aia de mâță în poală la mine de n-am mai scăpat de ea, toată ora am mângâiat-o.

După cursuri aveam în program jocuri sportive, noi contra gazde. Ne-au bătut japonezii de ne-au rupt: și la șah, și la volei, și la tenis, dar nu le-am arătat pașaportul românesc, să nu-mi fac țara de râs.
Constipatele după mine. Cum dădeam o servă mai bună, burabo irî-san!
În fine, după tenis, în program era să luăm masa împeună.
Și vine aia roză bălăngănind așa din codițe și zice:
– Irî-san, mniom-mniom, papa-bun? și face semn așa cu degetele strânse mănunchi spre gură.
Ce vrea asta mă? să mi-o dea la cioc? Hai că merg. Și mă invită să mergem acasă la fratele ei, că vine și-aia mov, gătește frati-su.
Pe drum, nu știu ce naiba m-a apucat, am avut așa un sentiment foarte ciudat, știți cum e, când îți vin gânduri străine de tine și tu încerci să le alungi, ca la depresie. Doar că mă apucase o teamă fără motiv.
Poate din cauza cartierului în care m-au luat, că erau numai găști de-astea de ningeakis îmbrăcați în piele, cu creste de punkiști… Nu mai bine mă duceam eu la hotel? Făceam o mămăliguță…

Ajungem acasă, foarte de treabă japonezul, știți cum se înclină ei cu palmele lipite, i-am zis: gata, mă, că nu-s sfântu Ilie, nu te mai închina așa.
Și cu toată rușinea îi zic, băi eu vreau să fac un duș, că tenis și put a transpirație. El iar se închină și îmi arată baia și zice că foarte bine, și-așa trebuie să dea o fugă până jos în piață să ia nu-știu-ce pește proaspăt.
Intru în baie, încui ușa după mine, mă-nvârt puțin că n-avea ușă sau pereți la duș, era așa, doar stropitoarea aia sus, când observ că nu e nici prosop.
Doar pe perete un panou de butoane ca la lift: jet, fir de apă, pipi întrerupt, uscător cald, uscător rece…
A, gata, mă dezbrac, când să dau drumu la apă, cineva la ușă încerca clanța.
Eh, zic, poate mi s-a părut.
Dau ușor drumu la apă, iar se mișcă clanța.
Ei na, asta-i bună acuma, doar nu vor astea să intre peste mine. Și încă nu curge decât apă rece, mândria mea de român era încă mică… Ce mă fac?
Nu răspund, mă fac că n-aud.
Iarăși clanța mișcându-se, de data asta mai tare.
– Da, cine e?
Niciun răspuns de partea cealaltă, doar clanța care se mișca.
Ciudate japonezele astea. Ménage à trois pe muțește cât e frati-su după pește n-am mai auzit dar cine știe cât de fulgerătoare or fi – mua-mua-mua-sayo-nara!

Băi și clanța începe să se miște din ce în ce mai tare, și gândurile mele de pe drum dau năvală: Le-o fi atacat, naiba, vreun ninja de-ăla cu creastă, or avea gura astupată de nu pot răspunde, vai păcatele mele…
Ce să fac, că a fost apa cam rece, nunceagul meu stătea în jos… Iau poziția de bătaie cum am văzut eu în filmele cu Cichi Cean și așa cu spumă pe mine, zbang! deschid ușa.
Pe partea ailaltă, japonezele râdeau de le sărise primul nasture, eu cu mâna la nunceag, ele cu mâna la gură…

În momentul când am deschis eu ușa a intrat și frati-su. A scăpat ăla peștele din mână, a luat și el poziția de kung-fu, zic stai să vezi bătaie ce iau eu.
În mintea mea era ca la Mortal Kombat: FINISH HIM!
Moment în care, arătarea de mâță s-a dezgățat ușor de clanță, a trecut frecându-se de piciorul meu și s-a urcat pe veceu în cea mai perfectă tăcere.
-Asta e baia ei zice aia roză.
Aaa, deci de-aia n-aveți prosoape…

Ce să zic, mâncarea a fost foarte bună, a gătit japonezul un fel de ardei cu afine împachetate-n pește și-un sos de te lingeai pe degete. Bun de tot. Dar parcă tot mai bună mămăliga noastră.