Mă duc azi să îmi iau odrasla mare de la grădiniță. Ajung în fața clasei, iese a mea radioasă, prin mulțimea de copii și răcnește (copilul meu nu are decât două tonalități, răcnet sau șoaptă, nimic intermediar):
– Tati, VREAU ȘI EU O REVISTĂ CU POPO!!!

Ok, mi-a căzut tavanul în cap, ceilalți părinți mustăceau subțire, eu, în mintea mea Na, Vasile, educație ce i-ai dat copilului, acum ți se întoarce totul înmiit, nu puteai să taci din gură, fi-ți-ar gura aia a naibii de rasist ce ești tu astăzi și mâine.
– Ce zici tu, iubito, revista Pronto? (ahem, cică să salvez situația, că, în mod normal, mai bușește dicția și, dacă o iei repede, se fâstâcește)
NU TATI, VREAU REVISTA POPO, CU PINGUINUL POPO, CARE ȚINE ÎN POALĂ O LIBELULĂ!

Deja în spatele meu se pfunise în râs grosier, iar mie îmi venea să intru sub gresie.
Ia tati, ieși din dilema asta, încearcă să privești demn în jurul tău, în timp ce zece perechi de ochi te privesc și simți cum laserele lor îți ard ceafa. Așa că mă decid să iau taurul de coarne și o întreb pe învățătoare:
– Doamna, aveți revista cu popo?

Doamna, fără să clipească, se ridică și îmi dă revista.
Pipo. Cu pinguinul Pipo.

Ghiciți care a fost primul lucru care i l-a răcnit trompeta mea maică-sii, când a intrat pe ușă, după ce i-am făcut 10 minute de instructaj că se spune Pipo, nu popo și că popo poate fi considerat jignitor de unii oameni.

pipo

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.