Cum e cu exageratul la scris

Eh, acum depinde și de păsărica fiecăruia. Asta, de exemplu, nu mi se pare o descriere exagerat de lungă:

“Am intrat în București tremurând și mi-am simțit moleculele împrăștiindu-se, făcând loc în conturul ființei altora noi.
Inclusiv sistemul de operare al minții a trecut la altă versiune, nu neapărat mai performantă, dar mai încărcat de funcționalități contraintuitive.

Am plecat din Vâlcea doar cu un rucsac școlăresc, anticipând că noul eu nu va mai fi compatibil cu elementele vechiului loc.
Elemente obsolete pe care oricum nu le-ar fi cruțat timpul, chit că le-aș fi făcut loc în memorie și le-aș fi purtat toată viața cu mine.

În județul Vâlcea, satele sunt călcate doar de baticurile negre care le cântă prohodul. Vechile sinecuri, șefii de post, funcționarii au rămas să șefească peste un tărâm nefuncțional, schilodit și descompus de timp.

Noi suntem prima generație care a copilărit cu porumbul în curte, cu mălaiul în gura sobei, iar la bătrânețe se va stinge cu ochelarii de realitate virtuală pe nas. Prima și printre singurele a căror existență va fi încadrată de baticuri negre și de dragoni cumpărați cu criptomonede.

Asta da presiune pe noi, cei îmbătrâniți, pionierii noii paradigme a umanității. Nu vom găsi informația în gene, în cărți sau în povestirile altora, și oare firea noastră umană, dresată în zeci de mii de ani, va ști ce să facă? Ne vom descurca să murim?

Bucureștiul este locul prielnic să născocești astfel de gânduri, să le nutrești și să le rostogolești până la absurd. Rătăcit printre blocurile leșietice, te plimbi prin lumea din tine. Am locuit în multe camere ale orașului și toate plimbările au fost la fel.

Și nicăieri nu am fost singur. În toate camerele în care m-am trezit, am început ziua greșit, alegând în mod conștient pașii mai comozi, satisfacția cea mai apropiată.

Fiind acțiuni conștiente, am știut și alternativa corectă, antiteza fiecărei greșeli. Și fiind cunoscute în mintea mea, alternativele corecte au existat pentru întregul univers. În timp, s-au adunat toate, au dat formă și spirit unei noi ființe: fratele meu geamăn și bun.

Nicăieri nu am fost singur. Cu fiecare greșeală l-am construit pe fratele meu geamăn, cumulul alegerilor corecte, perfectul! L-am bănuit că în perfecțiunea lui este și pururea fericit. Am avut o relație glacială, o admirație de la distanță; n-am știut să îl întreb despre fericire.

Sau mi-a fost frică. O fericire perpetuă cum se distinge de normalitate? Iar o normalitate constantă, nu se transformă în monotonie, ultim și irevocabil în tristețe? Și de ce ar fi fericirea lui altfel decât perpetuă? Într-o entitate perfectă construită doar din elemente perfecte, ce anume ar provoca discontinuitățile fericirii?

Timpul urâțește și distruge tot, transformă fericirea în neființă. Relația mea glacială cu geamănul perfect s-a transformat în sfială, apoi în amărăciune, până am ajuns să îl evit, să mă ascund de el prin cameră. Și nu din gelozie, cum mi-a fost frică la începuturile creației.

Nu îl invidiam pentru că mi-a luat locul și este tot ce aș fi putut eu să fiu. Îl învinuiam pentru că mi-a răsturnat convingerile. Pentru că toate deciziile considerate de mine corecte ar fi trebuit să compună un perfect, dar au construit un rebut trist.

Câte unul în fiecare cameră, în cei cincisprezece ani în care m-am plimbat și m-am ascuns prin București.”