M-am născut un copil vesel. Am râs și-am zâmbit de mic. Chiar și când făceam pozne. Cred că asta m-a salvat de la multe pedepse dar și de nebunia lumii din jur.
Spărgeam un  geam?… râdeam. Cădea nea Toma de pe cal?… râdeam. Veneam mudar de nămol din cap până-n picioare?… râdeam. Se alergau doi vecini cu furca?… râdeam.

Și când luam bătaie râdeam.
Râdeam la orice.
Cred că și-n somn aș fi râs, dar nu visam.
O întrebam pe soră-mea:
– Ce e ăla vis? Cum adică vis? Unde se întâmplă? Eu sunt și aici, și acolo?

Dar nu visam. Cred că eram prea obosit să visez.
Păi știi cum era o zi pentru mine? Cel puțin vara, în vacanțe, nici nu mă vedeai pe-acasă.
Pfaaa… Mă trezeam fix în dispoziția de titirez electrocutat. Sorbeam caimacul de la lapte și jmaf, afară. Cine se trezea și ieșea primul pe stradă câștiga. De cele mai multe ori câștiga Cristi Gâgă, îl trezea ta’su de la 4 dimineața să mulgă vacile, să dea mâncare la găini, să facă curat la porci, să care bălegarul la groapa cu gunoi, când făceam noi ochi pe la 7 el era primul pe stradă.
Alergam, jucam tot ce se putea juca, volei, tenis de picior, fotbal, câte ouă are baba, lapte gros, coci… ummm… la coci am pierdut într-o zi toți banii.
Lucrasem aproape toată vara la fermă cu tata și câștigasem 300 de lei și 25 de bani.
Eram foarte bucuros pentru că în sfârșit puteam să-mi iau adidași de la vaporeni. Îmi doream de multă vreme adidași, la sport purtam o pereche de teniși iar când ploua era jale.
Mi-am luat banii în buzunar cu gândul să mă duc în port, să pândesc când nu sunt grănicerii pe fază și să mă urc pe un vapor să cumpăr adidași. Așa făcuse și Găbel, și Petrică Chiflă Mică, și Papinșon… Toți prietenii mei aveau adidași de la vaporeni.
Am ieșit din casă cu banii în buzunar. La colț, gașca noastră era în vervă mare, campionat de coci. Și pentru că mă simțeam bogat am vrut să joc și eu, m-am înscris cu 25 de bani, nu mai mult.
25 de bani și plec, mă duc să-mi iau adidași. Știam că pierd dar senzația aia de limonină alunecoasă împinsă cu forță din chiștoc era cea mai tare chestie.
25 de bani, atât.
Dar au venit frații Cioară și ne-au luat banii. Ne-au buzunărit și ne-au luat toți banii inclusiv ăia 300 de lei. Au zis că dacă suflu ceva o să-i spună lu’ tata că am jucat coci pe bani. Am zis acasă că i-am pierdut. Am căzut și i-am pierdut.
Frații Cioară erau înalți și uscați, și dominau toată strada. Le ziceam Cioară că semănau cu vulturii ăia din Cartea Junglei.
Au venit, ne-au caftit și ne-au luat banii. În momentul ăla, cu buza spartă, mi-am jurat că de-acuma o să beau toată cana de lapte nu doar caimacul, o să mănânc tot și n-o să mai aleg pătrunjelul din ciorbă, o să dorm mult ca să cresc mare, iar când o să cresc mare o să mă răzbun.
Dar răzbunarea nu era așa… doi pumni și gata… că în mintea unui copil dominat prin violență, o răzbunare nu are aspecte normale. Ci răzbunare de-aia cu băgat mâna pe gât, răsucit tacticos de 3 ori, scos inima prin esofag, sânge dureros, ei încă se zbat pe asfalt și te imploră să ai milă, să le dai inimile înapoi, tu te ridici deasupra asfaltului, pentru că – și normal – când ești mare zbori, poți să zbori, poți să întinzi mâinile și să zbori, taman când venea Sandu milițianul să te aresteze – tu strivești în mâini inimile fraților Cioară, sângele curge șiroaie, ei își dau duhul și odată cu duhul zbori și tu, plutești liniștit deasupra străzii, deasupra tuturor în timp ce bucăți de inimi sfărâmate cad pe epoleții lui Sandu milițianul.
Răzbunare de-aia, da?
Plus că niciun prieten de-al meu sau milițianul nu putea zbura.
E chiar de mirare cum ei nu pot zbura. Că e chiar ușor. Uite: întinzi mâinile așa… și zbori.
Dacă ar ști oamenii că pot zbura n-ar mai avea vieți mizere.

M-am trezit cu un zâmbet larg.
Nu datorită răzbunării mele ci datorită faptului că visam pentru prima oară.
Era o senzație stranie că lucrurile erau așa cum le știam, doar că zborul înceta.

Timp de 40 de ani aveam să visez doar visul ăsta.
– Se întâmplă rar, poate o dată pe an, dar e singurul vis pe care-l am, e de rău?
– Nea Ilie, nu e de rău, zice psiholoaga, dacă nu-ți afectează comportamentul nu e de rău.
Ușor-ușor, frații Cioară au dispărut din vis. Și Sandu milițianul. Și prietenii. Și strada. A rămas doar zborul. Cel mai vechi vis al omenirii.
Practic îmi sfărâma inima. Nu pentru că se repeta ci pentru că realitatea era din ce în ce mai diferită în jurul meu.

După fiecare vis, realitatea era din ce în ce mai de coșmar.
Pluteam în zborul meu repetabil când m-am trezit înșfăcat de tata că veniseră buldozerele să ne demoleze casa.
Altădată, am întins mâinile și mi-am luat zborul dar m-a trezit soră-mea că e cutremur. Când am ajuns în curte, colțul casei în care dormeam s-a prăbușit.
Tot dintr-un zbor lin m-am trezit cu unchiul Sile plutind deasupra noastră.
Bă să vezi că a aflat și ăsta cum se zboară, nu mai e un secret, zic eu în gândul meu.
Nu zbura, se spânzurase de grindă.
M-a urmărit zborul ăsta peste tot.
În cele 8 ore de moarte clinică comă din armată ce crezi că am făcut?
Am zburat.
Am zburat atât de mult încât când m-am trezit nu mai știam să merg.
Peste câțiva ani, eu dormeam pe bancheta din spate și visam că zbor când a intrat Bilă cu mașina în parapet.
El și Laur au murit pe loc.

De-aia zic, fiți veseli!
Fiți veseli acum, nu mâine, nu așteptați momentul potrivit.
Lăsați-o pe-asta cu viața grea, cu micile necazuri zilnice… Fiți veseli din orice.
Chiar dacă fericirea voastră pare nepotrivită momentului.
Ca un licean care vede diploma de bac și crede că cea mai grea fază a vieții a trecut.
În esență, fericirea e o chestie chimică.
Eram la plajă cu coana Tanța și-a început lumea să țipe, fluiera salvamarul, au ridicat steagul, era un delfin care devenise agresiv și-i ataca pe turiști în apă.
Am alergat, m-am împiedicat, m-am julit la un deget, am început să râd.
Coana Tanța cică:
– De ce râzi?
Zic
– Cum de ce, endorfina…
– Ce endorfină, n-auzi că e delfin?

Așa că zâmbiți.
Până când vă luați zborul.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.