Jurnal El Camino de Santiago

Scris de Stefania
Disclaimer : din respect pentru cititorii vigilenti sau cu multa stiinta de carte, aveti dreptate. Acest text contine greseli. Unele motive sint tehnice, dar cel mai important e ca acum nu am atentia si concentrarea necesara pentru a corecta. Foarte probabil sa mai găsiți si altele. Va rog doar sa aveti rabdare pina luni, eventual notati erorile si aratati-mi-le pe toate la sfirsitul povestirii. Va voi raspunde in modul cel mai potrivit (sper).
Pina atunci, pentru cine vrea sa umple timpul cu o lectura usurica, imperfecta, scrisa simplu

……..

Drumul serpuieste printre dealuri acoperite de vita de vie. Din loc in e semnalata cite o “Zona de odihna. Degustare vinuri” .
Incep sa imi explic de ce il considera “Itinerariu cultural international”. Pe multe indicatoare gasim fraze scrise cu carioca neagra in engleza, franceza, spaniola. “Cu cit mergi mai incet, cu atit vei avea mai mult timp” “Si daca punctul tau de forta e tocmai slabiciunea ta?” Astia au degustat prea mult. Am numit-o Filozofia de Facebook. N-o inteleg.
Pe un panou e lipit un abtibild cu harta Romaniei .Imi amintesc statistica pe care o vazusem in prima zi “Anul 2022 au trecut pe aici 56.219 pelerini, impartiti pe tari…. Romania -> 3” Iaca eu sint a patra.
Sau graffiti! Cele in franceza erau cele mai colorate. Numele Michael Jackson ne-a insotit pe trei sferturi din drum, cu aceeasi grafie pe cite un gard, ziduri sau piloni de pod Ma intreb cum isi pregateste bagajul un zanatec de asta “Chiloti de schimb? check. Sosete? check. Spray de trei culori ? check. Stai ca negru se consuma mai repede, mai pune unul”
E aproape amiaza si un deal mai mare ne pune fortele la incercare. In virf troneaza un imens panou publicitar al unui hotel. Ma uit la pozele cu paturi mari ca la un miraj. Afurisesc pe ala care a avut ideea sa il puna acolo.

M zice ” Stii ca am citit ca sint isteti care deviaza sagetile, ca sa treci pe linga barul sau hotelul lor? Un ocol de 500 de metri, nici nu-ti dai seama” . Aveam sa ne convingem in Cacabelos . Nu mai gaseam insemnele drumului pe pereti si cind am vazut o sageata galbena pe jos, hai dupa ea! Pe o straduta laturalnica o vitrina mi-a atras atentia: produse alimentare romanesti si bulgaresti. Intre timp domnul meu, mai tehnologic, a consultat harta pe app-ul dedicat si a inteles ca ratacisem calea astfel incit ne-am intors rapid…

Pe drum se întâlnesc de toate, lucruri și povești unele minunate, altele surprinzătoare.
De exemplu barul numit ” La Școala” din Lagùa . Cindva era o școală, dar de cînd copiii merg in satul vecin, au rămas să se adune doar cafelele, chiflele și feliile de pâine prăjită cu ulei, sare și bucățele de roșii. (A se consemna că barmanul ne-a greșit socoteala) .
Se poate întîmpla sa întâlnești cirezile de vaci libere pe stradă și pentru o clipă te întrebi dacă ai nimerit la sărbătoarea de San Fermin.

După un urcuș obositor, la locul de popas ne așteaptă un pisic maro închis cu ochii albaștri. Ne cintareste din priviri și apoi incepe spectacolul. Se apropie, toarce, se freacă de noi, ne lasă să îi mingiiem blana mătăsoasă. Cînd a văzut că ne-am relaxat, a început să se frece de rucsac. Parca spunea “știu că aici e ceva bun, dați-mi obolul că v-am făcut să rideti!” M scoate o bucata de cas și taie doua bucăți. Pisicul se repede și le înhață hulpav, cu colții la vedere, ca nu cumva sa ne razgindim. Timpul de a-i face o poză, bucățile dispăruseră și stringea firmiturile cu limba. Apoi a vazut ca se apropia o alta turista si s-a dus in intimpinarea ei….

Mi-a amintit de băbuța de ieri: in timp ce treceam printr-un sat am văzut-o cum oprea doi turiști înaintea noastră, apoi ne-a făcut semn și nouă sa ne apropiem. “hai sa va dau niste clătite cu zahar!” și trage ștergarul de pe o farfurie. M-am uitat la miinile ei, erau osoase si zbîrcite dar curate. Am luat o clatita pe care băbuța presarase un pic de zahar. . Pufoasa, răcoroasa și dulce. Toți patru ne lingeam degetele. “Faceți o mica oferta!” spune batrinica satisfăcută. Trei portofele s-au deschis în sunet de plescăit de buze …

Într-un sătuc numit “Tierra de luz” se află o mică comunitate hippie fondata de Daniele, un tinar italian. La poarta au pus o măsuță cu produse din grădina lor, pentru care fiecare da cît vrea. In curte se află trei fotolii și două canapele, într-un colț niste cărți împrăștiate pe o măsuță, mari pinze colorate și un anunț pentru cursuri de yoga și meditație.
Daniele are un suris larg. Luăm micul dejun cu roșii din grădină cu sare și ulei. Ne povestește despre Hans, neamțul pe care l-am întâlnit puțin înainte și care face pelerinajul in sens contrar. “Încă nu si-a terminat căutarea personală!” Eu cred tocmai că Hans pare unul căruia îi place să umble hai hui.

Ne-am gîndit că tehnica asta de-a nu pune un preț fix ci de-a lăsa oferta după inima și buzunarul fiecăruia, e foarte inteligenta. Cine are bani va lăsa mereu in plus, iar cine nu are se va putea bucura de strictul necesar fara sa se simta umilit.
Am ajuns in Galicia, tara vrăjitoarelor. Pădurile prin care trecem își schimbă aspectul. Copacii se răsucesc, nu mai sunt drepți care cer, unii parcă ar vrea sa scape, sa fugă, alții spun povești despre căutarea istovitoare a unei raze de soare.

In Ramil se află un castan care întîmpina pelerinii la intrarea în sat de peste 800 de ani. Cine știe cite fețe a văzut, cite promisiuni a auzit, ciți ochi i-au privit scoarța crăpată și plină de gauri… Nemișcat, in același loc, punct de referință pentru ghidurile care termină cu “Buen camino!”

Este cald. După-amiază se ajunge la 40 de grade. Se merge bine dimineața, maxim pina la amiază.
Ciinii de pază, întinși pe pămînt, ne petrec cu privirea. Cite unul latră preventiv, doar ca să ne informeze că e prezent, fără a ieși din cușcă. Bicicletele gonesc pe linga noi.
Rucsacul se face tot mai greu. Cintareste jumatate de kil mai mult decit ar trebui (10% din greutatea celui care il poarta) Mi-am luat o pereche de papuci usori, sa pot schimba bocancii cind mergem pe asfalt. Unde nu-i cap e vai de picioare, dar unde nu-s picioare bune e vai de spinare. Oare ce as putea arunca?

Un calaret elegant conduce trei cai catre satul pe care l-am lasat in urma. Se leagana in ritmul calului si tine o mina pe sold, nonsalant.
Beau apa in dusmanie, sa mai scad greutatea. . Restul drumului, pina la prima pensiune, e prin padure, la racoare. M imi duce rucsacul si injura caii care s-au cacat in mod responsabil in mijlocul cararii, evident, in urcus.

Se zice că pe lumea asta fiecare își poartă crucea. Pe drumul către Santiago e chiar adevărat. Unele sunt la vedere, altele sunt închise în gindurile și sufletele Pelerinilor.
Un batrinel cu parul argintiu poartă o cruce mare de lemn lăcuit. L-am întâlnit la o răscruce de unde drumul continua într-o pantă destul înclinată pentru a ne preocupa. M s-a oferit sa îl ajute, dar a fost refuzat, cu zimbetul senin și liniștit al celui ce știe că va putea duce povara. L-am depășit, apoi ne-am întâlnit din nou, pe drumul nostru împletit. De citeva ori citea o cărțulie, și n-am îndrăznit să îl întrerup ca să întreb motivul alegerii sale.
Ne-au depășit o mama cu doua fiice tinere. Aveau o fotografie agățată lîngă scoică. Posibil poza tatălui care nu mai este dar in acest fel fac călătoria asta toți împreună. Din cînd în cînd, pe marginea drumului se întâlnesc cruci de piatră acoperite cu mici poze, brățări, amulete.

In zona montană un unchies mergea pe stradă pe lîngă peretele de stinca, in loc sa umble pe partea protejată de bariera de beton, pusă special pentru a feri pelerinii de mașini. O patrulă de la Guardia Civil a oprit lîngă el și i-a explicat că e pe partea greșită a drumului. “Îndată ce pot, sar peste barieră!” a răspuns, încăpățînat. “Acum, va rog!” Guardia Civil nu admite replică.

Mai tirziu, bărbatul ne-a ajuns din urmă în adăpostul elegant in care ne-am oprit. E italian, are o fașă elastică la genunchi, se vede că suferă. Nu zimbeste și nu vorbește aproape deloc. Dar e încăpățînat. Sunt sigură că va ajunge pina la final, chiar șotinc-șotinc.
Japonezii sunt acoperiți pina la virful degetelor. Călătoresc doar cu un rucsac mic (cum se zice, “rucsac mic, portofel mare”), folosesc serviciul de transport al bagajelor. Parca sunt niste ninja, cu pantaloni și tricouri cu mineci lungi din țesut tehnic, mănuși, eșarfe și pălăriuțe. Agită aparate de fotografiat, unele cu trepied.

Pe lîngă noi trece un tinar atletic, bronzat, care în timp ce merge vorbește la telefon cu cineva in altă parte a lumii. Are miinile ocupate cu bastoanele de trekking, care îl ajută să fie mai rapid , iar în ureche un auricular cu microfon incorporat. “Buen camino!” ne răspunde la salut. Iar în timp ce se îndepărtează, auzim cum explică ce înseamnă și adaugă “I learn to say Buen camino y Buenos Días!”