Contul meu
Azi, fi-miu mi-a dat de m-a julit. Că stau prea mult pe telefon, mai ales noaptea, și de ce nu dorm, ca oamenii normali?
M-a prins și într-un moment în care eram obosită, cu gândul la niște cursuri pe care urmează să le țin pentru Forțele Aeriene, după ce am avut amândoi gripă (în mai, ca hipsterii) și pe când încercam să fac teme cu el pentru că iar e răcit și nu poate merge la școală.
Așa că m-am uitat fix în ochii lui și i-am spus de ce nu dorm.
- Pentru că stau să mă gândesc cum să îmi organizez ziua.
- Pentru că sunt în urmă cu munca, și îmi expiră autorizațiile, iar eu nu am auditurile făcute.
- Pentru că îmi doresc să îi încurajez să fie curioși și să învețe, dar fără să îi stresez cu școala.
- Pentru că simt că jonglez cu prea multe portocale, și petrec mai mult timp să le adun de pe jos și să le curăț decât să le arunc în aer.
- Pentru că mă întreb cum să mă împart între ei doi, ca să nu se simtă niciunul neiubit.
Și apoi stau pe telefon citind prostioare pentru că doar așa pot să îmi curăț capul de gânduri și pot adormi.
A așteptat să termin după care s-a așezat în brațele mele să citim o poveste.
Iar eu stau acum și mă întreb dacă a fost bine ce am făcut. Dacă să fii vulnerabil în fața copiilor tăi și să le povestești real ce e în sufletul tău, chiar și atunci când e nasol, îi ajută cu ceva sau doar le cauzează stress inutil.
Cu siguranță cred că nu trebuie să îi implicăm pe copii în problemele noastre ca și cum ar fi adulți, pentru că nu e treaba lor să ni le rezolve sau să le împărtășească. Dar nu știu dacă e o idee bună să ne ascundem de ei. Să simulăm stoicismul și perfecțiunea în ideea de a-i proteja sau să le creăm o lume paralelă, perfectă și senină, unde singura grijă e că nu mai au loc pe telefon pentru brawl stars.
E o acrobație periculoasă asta, între a încerca să fii autentic ca om în fața lor, și a-i proteja de mizeriile cotidiene, ca să aibă copilărie senină.
Așa că vin la voi. Cum faceți? Vorbiți cu ei? Vă ascundeți cu problemele voastre de oameni mari? Nu cred în rețete pentru crescut copiii, așa că habar n-am cum e corect.
NOU
Cred ca depinde si de varsta copiilor. N-am copii, dar nu cred ca le-as spune chiar tot, atunci cand o sa am. Imi aduc aminte de emisiunea “Copiii spun lucruri trasnite”, ei au modul lor amuzant de a vedea lumea, cine stie ce ar intelege ei si ar ajunge sa povesteasca la scoala despre ce ma macina pe mine.
NOU
Despre absolut tot discutam 🙂
O vad ca o pregătire pentru viata, nu exista o lume buna, perfectă și senină, exista o lume unde trebuie sa fii pregătit, cu cât mai multe cunoștințe despre cât mai multe situații, cu atât probabil te vei descurca mai bine.
Dar ma si cam îndoiesc câteodată, nici eu n-am băgat la cap când discutam, la cap am băgat doar din greșelile proprii și propria experiență.
NOU
de la o varsta cred ca e bine sa ai discutii mai serioase cu copii, altele decat joaca, sport si scoala…e bine ca, copii sa fie cel putin de pe la 16-18 ani constienti ce inseamna viata de adult responsabil care are de intretinut o familie, probleme la locul de muca si cum sa devina cat mai profesionist(si cat mai bine platit) in meseria sa…
NOU
Depinde de vârstă, trebuie găsit un echilibru între cocoloșeala târzie și inducerea prematură de anxietate.
NOU
Consider că e bine să le zicem la copii (mai ales atunci când întreabă) și despre problemele sau sarcinile pe care părinții le au de făcut, dar totuși cu moderație la detalii.
Nu cred că e bine să li se explice la copii cu foarte multe amănunte ce sarcini au părinții pentru că atunci cred ca preiau și copiii o parte din stresul părinților, dar la fel nu cred că este bine nici să li se ascundă tot pentru că atunci copiii pot rămâne cu impresia că numai ei “muncesc” să învețe la școală, iar adulții se relaxează pe telefon sau la servici.
NOU
Daca iti construiesti in mintea lor o imagine de atotputernic, atoatestiutor, descurca-tot..etc o sa aiba un soc atunci cand le spui ca esti om.
Cred ca e ok sa stie lucrul asta de la bun inceput. Pe limba si puterea lor de intelegere. Nu inseamna sa abordezi cine stie ce subiecte complicate, neadecvate varstei, ci doar sa vada ca si tu obosesti, si tu ai probleme.. dileme..
NOU
Ce înseamnă șoc?!
Tatăl meu a mai făcut greșeli dpmdv, însă tot este mai puternic decât Superman.
NOU
Eu am facut pe stoica…nu, nu e bine! Nu poti fi mereu si atunci acumulezi frustrare..
Bazati-va pe instinct,el va va spune cat si cand sa lasati copilul sa va intre in ganduri…veti sti cand e prea mult pt el..respectati-i inteligenta!
Eu am dezvoltat o sintagma, mi-e greu sa o explic- consider copilul icoana mea si, nu, icoana nu e obiectul la care ma inchin..cred ca este ceea ce ma face sa tind sa fiu intr-un anumit fel, sa ma curat, sa nu mint,si nu vorbesc in sens religios, pe acela l-am pierdut pe drum, de-l voi fi avut candva..
NOU
“Fiule, sunt îngrijorat pentru că nu mi se mai scoală ca la 40 de ani…”
NOU
am ras genuin:)))))))))))))))))))
NOU
Eu în general nu tratez “problemele” că fiind probleme. In general sunt lucruri “de rezolvat”. Problemele le vad a fi doar cele de sănătate.
În proporție de 95% din zilele lucrătoare, după ora 18 00 nu mai răspund la telefoanele legate de munca.
Știu că ziceți că nu e posibil la voi, așa am zis și eu. In 2 săpt a învățat toată lumea că nu se rezolva nimic între 18 00 – 6 00 dim.
Fetița o las sa se lovească de “problemele” ei, apoi ii explic că în general exista lucruri mai greu de rezolvat și singura diferență între a le rezolva sau nu, e cat de mult se dedica și cât efort face.
O singura data am fost oarecum vulnerabil, zicând de fata cu ea că sunt f f obosit și nu mai am energie sa merg. Ulterior 6 luni mă punea să dorm cum mă prindea.
Zic că aceste vulnerabilități ar trebui arătate ocazional copiilor după 12, 13 ani. Când pot discerne, când e ok să vadă că există dificultăți.
Viața e un ekg. Trebuie să vadă după această vârstă și partea de sus, și partea de jos.
Dar până în 12, 13 ani, tu că părinte ești cel/cea care rezolva orice.
NOU
Sper ca am inteles gresit si nu ii spui ca problemele ei nu sunt probleme reale, ca sunt altele mai importante si mai greu de rezolvat.
Personal problemele astea de 2 lei din viata de adult mi se par pistol cu apa fata de problemele pe care le aveam ca adolescent, care mi se spunea ca nu inseamna nimic. Bine ca erau importante nuj ce cacaturi de teze sau note, sau rapoarte la servici. Sigur, daca eu am fost marcat de “dramele” tineretii nu inseamna ca sunt toti asa, dar oricum nu am inteles niciodata de ce sunt bagatelizate de adulti.
NOU
Eu o sa spun din perspectiva de copil caruia nu i se spunea nimic, dar simtea si vedea ca nu e bine. Care era certat daca intreba daca sunt probleme. Si ca adult pe picioarele mele am patit des sa aflu tarziu de probleme din familie. Consecinta? Niciodata nu am apelat la parintii mei pentru un sfat, suport moral sau ajutor.
NOU
Confirm din perspectiva de baiat crescut si ajuns la fel.
NOU
Off topic, fortele aeriene au deja F-16 sau tii cursurile alea de plictiseala?
NOU
Iata: www.roaf.ro/?page_id=4757
NOU
Și site-ul e de când au fost fabricate F16 noastre.
NOU
Hei,
Din perspectiva unui copil crescut într-o garsonieră până în adolescență și un pic mai târziu, eu nu am avut această barieră între viața de adult și viața de copil. Pur și simplu la un moment dat m-am trezit într-o viață de adult în care nu am fost niciodată copil.
Eu cred că copilul trebuie să aibă o bază de cunoaștere asupra vieții ce va urma, să știe că barierele actuale vor fi mereu înlocuite de altele, dar nu aș vrea ca ai mei copii să vadă grijile aduților din prima clipă și nici să le înțeleagă prea bine.
NOU
Ești femeie, e normal să vadă că te apasă grijile și necazurile și că ești slabă și neajutorată în fața lor. Dar tatăl trebuie să fie de stâncă, să nu-l clintească nimic. El nu are voie să fie obosit și nu greșește niciodată.
Tatăl meu zideşte case,
Cocoţat pe schele.
El cu fruntea lui ajunge
Până sus, la stele.
NOU
Bahahahahahahahahahaha.
*Sopteste conspirativ: in general tatii care nu obosesc sunt cocolositi si ei de mame.
NOU
Tatăl meu zidește case
Și-mi cumpără wafă
El cu fruntea lui ajunge
Aproape de ceafă.
– Marcica Belearta
NOU
Maxima zilei:
If life give you too many oranges then make fresh juices.
NOU
Au cazut de-atatea ori pe jos ca sunt praf 😉
NOU
Bine ca nu jonglezi cu oua…
NOU
Da, sunt de acord sa le aratam copiilor momentele noastre grele. Si sa fie martori la eforturile de a depasi situatii mai dificile. Asa cred ca invata ca in viata nu e totul roz si uite ca si mama/tata au trecut prin niste situatii de kkt.. si au facut eforturile x si y ca sa le depaseasca, nu au stat cu fundul pe canapea plangandu-si de mila.
NOU
Si eu tind sa cred asta.
Sa inteleaga ca viata nu e roz mereu, dar daca exista iubire si intelegere, majoritatea problemelor cotidiene se pot rezolva.
NOU
din păcate, copiii nu vor înțelege asta. ci vor înțelege ca nu au stabilitate, nu au siguranta și ca oricând universul lor poate dispărea. modul lor de percepție și nevoile lor nu sunt aceleași ca ale voastre. în final veti avea copii traumatizati, fără motiv real.
NOU
Cred ca avem prea putina incredere in empatia si inteligenta copiilor nostri daca (rarele) noastre slabiciuni umane le prabusesc universul. Stabilitatea nu inseamna sa simulezi perfectiunea.
Eu nu vad vreo trauma in fi-miu doar pentru ca i-am zis ca trec printr-o perioada mai grea.
In schimb, a decis sa gateasca el azi, ca sa imi faca o bucurie. 2 ore mai tarziu, am terminat de strans :)))))
NOU
each his own. vei vedea rezultatele in timp, o sa te gândești fugar la faza asta, dar o sa o dai la o parte Ei, nu are cum.
NOU
Nu se intampla aproape niciodata, dar sunt complet in asentimentul lui Arhi. Mi se pare ca ambele lui comentarii sunt right on the money. Nu am copii, ce-i drept. Am, totusi, parinti.
Faza cu “eu nu vad nicio trauma in fi-miu” … pai niciun parinte nu vede. Dau pe afara exemplele de genul “Vai, dar nu parea deprimat”.
NOU
Nu spun sa ii coplesesti cu detalii. Dar exemplul viu ca da, uite, se poate trece peste obstacole cu ceva efort, mai mult ajuta decat traumatizeaza. Asa invata si ei ca se mai intampla rahaturi in viata si ca de cele mai multe ori le supravietuim cu succes (rahaturilor 🙂 )
Poate gresesc, asta vom vedea peste vreo 20 de ani daca suntem norocosi sa traim pana atunci.
NOU
evident, nu detine nimeni adevarul universal. mai ales cand e vorba de copii
NOU
– Tati, vrei înghețată?
– Pfff, normal că vreau, dar știi că n-am voie înghe…
– Am vrut să te-ndulcesc, că au venit facturile.
(Gheorghe, clasa a III-a)
NOU
Nu vb despre problemele de oameni mari cu copilul și cred ca asa o sa rămână pana face 18 ani :). Nu știu dacă e bine sau rău pot doar sa ma bazez pe experienta personala din perspectiva de copil care era protejat de detaliile adulte ale vieții, și nu pot sa zic ca a fost rau.
NOU
Eu vorbesc cu ai mei despre orice. Fiu-meu face 14 anu’ asta, evident ca e atras de chestii ilegale, acum doua zile am stat sa-i explic despre faptul ca doar prostii cred ca e usor sa faci chestii ilegale si despre cum “sagetile” sunt “expandable” si ajung in parnaie, iar coordonatorii de sageti sunt la fel de usor de inlocuit si ajung la fel de usor la bulau, iar a ajunge la nivelul de mafiot care coordoneaza o retea de asemenea personaje e mult mai greu decat a invata la scoala si a deveni un avocat de success, care poate sa ia $2000/ora de la cel mai al dracu’ mafiot, in mod legal si corect.
Aha, stiu ca metodele mele nu sunt cele mai ortodoxe, da’ daca in asta am experienta, despre asta le vorbesc… 😀
Cu fie-mea, care face 11 in curand si e deja “very good looking” vorbesc despre baieti, ce vor ei, ce poti obtine de la ei, cum ii poti controla si tot asa…
NOU
Le-ai spus povestea vietii tale?
„A fost odata un iepuras care lucra la un cazino…“
NOU
Nu pot sa le spun toata povestea, or sa-mi zica ca tai cuie cu patentu’ – ei ma stiu drept ala care salveaza vieti de ‘muricani fraieri, care suna la 911.
(fiu-meu stie ca as avea ceva de-a face cu www.reddit.com/r/sqdc/comments/nsh691/cuban_linx_nuf_said_248_thc_lien_vers_le_video/ – da’ nu-i e foarte clar inca in ce e amestecat tac’su 😀 )
NOU
Nu stiu daca e bine, copiii pot fi foarte dramatici. Imaginatie multa… Nu stiu daca iti amintesti ori ai citit romanul Jude nestiutul, e descrisa acolo o situatie foarte tragica.
NOU
Iată fix un subiect ce mă frământa și pe mine.
Eu sunt o persoană plină de griji. Constant în capul meu au existat și există motive de stres. 80% focusată pe copil, restul de 20% pe alte prostii externe (business, chestii civice mai nou – I really need to shake this off). Pe copil am început de mic să-l cresc bine, să-i placă să citească (nu-i place), să scrie frumos (nu scrie), să fie silitor (nu este), să nu fumeze (fumează). On and on and on.
La trecerea spre clasa a 5-a m-am frământat săptămâni întregi: să-l las la clasa de Handbal sau la cea de Mate-Engleză? Tot gimnaziul m-am stresat cu ideea să intre la un liceu bun.
Azi l-am înscris la ce liceu și-a dorit: Sportiv.
Și mereu mi-am comparat grijile cu ale mamei mele. Eu nu știu cum a reușit ea, dar eu niciodată n-am simțit că mama mea ar avea griji. Și-s o fire extrem de analitică, le-aș fi simțit. Plus, mama mea a crescut-o și pe soră-mea care n-a fost ușor de crescut. Și într-o perioadă în care nu erau de nici unele. O mai întreb uneori la telefon: “Măi, dar tu cum ai reușit să accepți ca soră-mea să fumeze din clasa a 7-a?” Sau “Dar tu chiar nu te stresai că nu învață?” Se stresa desigur. Și totuși eu n-am simțit grijile ei.
Dând acest film înapoi nu știu ce părere am. Pe de o parte, apreciez că n-am cunoscut o senzație se nesiguranță. Mama era ca o piatră: rezolva și putea orice. Pe de altă parte, cumva, parcă aș fi vrut să știu când mai claca. Măcar ca să nu mă simt eu, acum, atât de neputincioasă și atât de fail.
Nu-i împărtășesc stresurile mele fiului. Nici măcar soțului nu pe toate. Pentru că unele sunt doar în capul meu, le generează mintea mea, fără fundament, și nu văd sensul să devenim toți stresați. Uneori (de fapt probabil mereu) soțul se prinde singur și atunci mai intervine, ne pune pe fiecare la punct și ne revenim câteva zile (eu mă calmez și devin zen, fiul se disciplinează).
Cel mai amuzant mi se pare cum am reușit să trec granița și să accept să fumeze. Eu, o persoană total anti-fumat. Azi se ascunde el de vecini și eu îi spun: “Nu-i nevoie că nu ei îți cumpără țigările.” Pe de altă parte, n-am abandonat lupta. Plănuiesc să-l fac aă accepte să-l înscriu într-un program de consiliere psihologică anti-fumat la toamnă.
Mna, deja am grijile bine stabilite pe tot anul…
NOU
Cum se intelege fumatul cu sportul? Nu ii scade performanta?
NOU
Sunt sigură că îi va scădea. Și chiar și el și-a dat seama de asta. De aia trag speranță că va accepta programul anti-fumat.
Dar treaba asta cu adicțiile nu e simplă și are rădăcini ereditare, e dovedit științific. Iar pe ramura mea din familie, maică Precistă, că toți au câte una sau chiar două. Mai puțin eu.
NOU
Of-topic – despre ce fel de cursuri e vorba?
NOU
Eu mai patrajez cateodata ingrijorarea mea ca nu se joaca si cu anumiti copii din clase paralele,pe care i-as invita cu placere sa vina sa se joace la noi in curte,asta daca i-ar insoti si mamele lor.pana acum nu am reusit,dar voi ramane deschis si ii voi impartasi in mod direct ingrijorarea ca nu reusesc sa socializez cu anumite mamici.
NOU
Am incercat si eu sa vorbesc cu fie-mea in varsta de 2 luni. I-am zis ce ma apasa.
A tras un part, dupa care a vomitat putin laptic :))
NOU
*regurgitat
NOU
A vomitat lapte, nu „lăptic”.
NOU
Am reținut esențialul, cursuri pentru Forțele Aeriene, știu sint rău
NOU
Lucrați la forțele aeriene sau încercați să vă reprofilați pe acolo?
NOU
Nu.
NOU
Vă mulțumesc.
Îmi cer scuze dacă am pus întrebarea așa aiurea, însă când am văzut referirea cu FA, mi-a tresărit curiozitatea.
😀
NOU
Daca faceati cursurile astea in 86 poate venea si Tom Cruise la o specializare!
NOU
E minunat sa le spui ce te mascina, Macar o parte. Nu inteleg ei multe, dar inteleg ca adultii au alt proces in minte si poate vad “adultingul” cu alti ochi. Mi piace