Strada pe care am copilărit nu era asfaltată.
În zilele cu ploaie era nămolul până la genunchi, iar în zilele toride se transforma într-o pătură de praf fin în care când îți afundai tălpile goale uitai de toate neajunsurile.
Capătul de vest al străzii dădea în marginea satului așa că nu treceau decât foarte rar câte o căruță sau un tractor.
Iar la marginea satului era Valea Morții.

Valea Morții nu era altceva decât o zonă aridă – ca o fâșie lată de vreo trei kilometri – pe care nu creștea nimic și despre care bunicii noștri povesteau că a fost loc de luptă, cu tranșee și cazemate.
Erau zvonuri că acolo se află îngropate comori, mantaua lui Mărgelatul, sabia lui Ender, bani și o mulțime de soldați necunoscuți.
În zilele senine de mai-iunie, stăteam la marginea drumului și priveam tăcuți la Valea Morții din care se ridicau mii de licurici ce dansau spre cer.
Dacă ascultai atent puteai auzi soldații cum cântă.
Unii spuneau că de fapt acolo e locul unde se naște Universul, că stelele ies ușor din pământ și zboară până se agață sus, pe cer.
Și în foșnetul salcâmilor priveam toți tăcuți spectacolul astral.
Dar – cum v-am zis – nimeni nu se ducea în Valea Morții.

Ne jucam pe strada de la capătul satului iar când ne sărea mingea pe Vale, era spaima cea mai mare.
Găbel – care era cel mai curajos dintre noi – se descălța de teneși și se ducea după minge.
Atunci, nu scoteam niciun sunet.
Găbel pășea ca un zeu.
El zicea că știe exact unde să calce, să nu trezească soldații.
Pentru că ne-a zis bunica lui Moșteanu că dacă se trezesc soldații, se prefac în strigoi și vin peste noi și ne sug sângele.
Băi, deci ce minciunile naibii se spuneau pe-atunci, nu vreți să vă imaginați.
Lasă că Moș Crăciun, că doamne-doamne, sau poveștile cu țigani care fură copii.
Eu vorbesc de minciuni ticluite de părinții noștri — cu scopul ascuns să ne protejeze.
Cum ar fi aia că dacă te duci la o fată în casă și se stinge lumina (sau stinge chiar ea lumina), amândoi o să faceți bube.
Și-o să ajungeți ca Stănel leprosul – pe care dacă-l vedeam ieșind la poartă urlam îngroziți până ce ajungeam în casă.
Nu vreți să știți ce se întâmpla când îți apărea primul coș pe nas.

În vremurile alea, totuși, să crești copii era ușor.
Că ne dădeau ai noștri ce ne dădeau să mâncăm și-o zbugheam afară la joacă.
Și nu mai intram în casă până la 10 seara.
Ne jucam cât ținea ziulica de lungă: bâza, ascunsea, lapte-gros, câte ouă are baba, fotbal sau victoria.
Însă cel mai îndrăgit joc cu mingea era dă-o-n-bară-să-nu-moară.
Nu mai știu cine a inventat jocul dar avea un serios simț de aventură în el pentru că ansamblul cât și desfășurarea aveau un grad ridicat de pericol.
Cum se juca?
Simplu.
Se făceau două echipe.
O echipă stătea în “poartă”, cealaltă echipă trăgea la țintă.
Poarta era formată din cei doi salcâmi care străjuiau ieșirea din sat către Valea Morții.
Luam mingea, număram 11 pași de la linia salcâmilor și ne aliniam toți.
O echipă pe linia porții, cealaltă la punctul de tragere.
Fete și băieți, de-a valma.
Pe rând, trebuia să dai cu mingea într-un adversar, sau în bară (adică în tulpina salcâmului), să nu se ducă mingea în Valea Morții, ci să se respingă înapoi pe stradă.
Dacă ratai și se ducea mingea în Vale, trebuia să te duci după ea.
Primeai instrucțiunile de la maestrul Găbel pe unde să calci, apoi în picioarele goale o luai tiptil-tiptil, pe vârfuri, până la minge.

Vă zic, era pur și simplu o călătorie în Valea Morții.
Pentru că nu știai dacă o să te mai întorci.
Când ajungeai la minge și-o ridicai, cu inima în gât, o luai în brațe și încercai să ții minte pe unde-ai călcat când ai venit.
La cel mai mic zgomot făcut de vânt sau de vreo crenguță uscată de salcâm, paralizai.
Țin minte că mi-a venit și mie o dată rândul și când să mă întorc am auzit un trosnet de mi-au albit gândurile.
Ăștia râdeau de se tăvăleau pe jos.
Era Adela care trântise ușa la cerdac, ieșind să se bronzeze în spatele casei cu țâțucile goale.
Dar noi n-aveam cum s-o vedem că avea gardul înalt.

Petrișor era ratangiu, mereu se ducea pe Vale și de fiecare dată venea alb și cu câteva amintiri pierdute.
Bobiță era bun. Când trecea el la minge și noi eram în poartă, primeam o minge-n mufă garantat.
Sau dacă era Mirela. Că doar nu era s-o lăsăm pe Mirela să se ducă în Vale. Stăteai cu mufa pregătită sau te aruncai în fața mingii.
Și drept recunoștință ea făcea podul pe spate.
Și-i vine rândul lui Petrișor la șutat. Aaa, ăsta ratează.
Ne privește zâmbind, își alege o victimă și trage.
Mingea o ia în sus, undeva în salcâmi.
Dintr-o dată, cu mingea cade și-o cioară.
Ne strângem toți, analizăm cioara și constatăm că murise de ceva timp, Petrișor doar a dat-o jos din pom.

Știți cum era să-ți cadă o cioară moartă din pom în anii 80? Ca un update la Call of Duty în 2021.
Ne-am jucat cu cioara aia vreo 3 zile.
Până i-a venit lui Bobiță o idee tâmpită.
Să legăm cioara cu ață, să aruncăm ața după o creangă de salcâm, și când iese Adela să se bronzeze în țâțucile goale să-i dăm drumu ușor…
Bun, zis și făcut.
Legăm cioara cu ață, o dăm pe după o creangă și așteptăm.
Soarele ardea.
Deodată auzim scârțâitul bine cunoscut al ușii de cerdac.
În momentul în care cioara a coborât în picaj, am auzit o voce groasă de bărbat:
– Bă ‘tuț anafura și anghinarea mă-tii…
De unde naiba să știm noi că nu era Adela, era ta’su.

Azi, Valea Morții nu mai există.
E doar un câmp anost pe care crește sorg de savană.
Și asta pentru că pe vremea aia veneau niște neni cu șapcă și-ți spuneau ce ai voie și ce n-ai.
Nouă ne-au zis să nu ne mai jucăm la salcâmi.
Dar noi tot ne-am jucat.
Dă-o-n-bară-să-nu-moară.
Într-o zi au venit și-au tăiat salcâmii.
Pe urmă a venit un cap pătrat de la partid care-a zis că terenul trebuie redat agriculturii.
Au adus un tractor, au băgat plugul… și BUM! Un nor de praf și-un tunet surd a zguduit strada.
Probabil un proiectil ne-explodat.
Deși știam că e posibil ca tractoristul să fi murit, ne simțeam răzbunați.
Întregul Univers se simțea răzbunat.
Din cer cădeau pietre și țărână.

Dar, nenii cu șapcă nu s-au lăsat.
Au adus geniști, au curățat valea și în anul următor un frumos lan de porumb se întindea la marginea satului.
Licuricii dispăruseră iar vocile soldaților nu se mai auzeau.
Doar de după gard, ta-su lu’ Adela cu vocea lui groasă:
– Bă ‘tu-vă anafura și anghinarea ma-mii voastre de comuniști!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.