Astăzi a fost o zi mai cu speranță, cel puțin pentru mine. Ne-am apucat și de chestia cu ajutatul refugiaților, lucru care m-a făcut să mă simt mult, mult mai bine, și pentru că ajutăm oamenii, și pentru că am văzut ce oameni avem aici, am și ieșit din casă puțin, că nu mai rezistam doar eu cu știrile și distrugerile.

Per ansamblu și războiul a trecut la alt nivel, în pofida cuceririi Hersonului, luptele sunt mult mai echilibrate, atacurile aeriene arată de parcă rușii au terminat rachetele, armata ucraineană a început ofensiva în Harkov și i-a trimis la păscut pe naziști. E o speranță.

Pe de altă parte, e din ce în ce mai evident că lucrurile vor dura mult timp de acum încolo, iar această amenințare rusă va plana pe tot timpul vieților noastre deasupra acestei părți de lume.

Și stai și te întrebi, vrei să trăiești așa tot restul vieții? Vrei ca și copiii tăi să trăiască la fel? Vrei să ajungă și fiica ta într-un moment în care să aibă copilul în brațe și să nu știe unde să fugă?

Nu știu, gânduri nocturne ușor depresive. Sunt și foarte obosit, au fost 9 zile în care mi-am testat rezistența din toate punctele de vedere. Singurul lucru care m-a împins înainte a fost că eu mă plâng că mă doare curul de la scaun sau că m-am apucat de fumat, în timp ce oamenii de acolo își îngroapă copiii și își urlă disperarea în fața unor mânuțe reci, care nu îi vor mai mângâia niciodată.

O luăm de la capăt mâine.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.