Contul meu
Dragă Cetin, sunt foarte nefericit și nu știu de ce, ce pot să fac?
Sfatul cel mai scurt ar fi, pe scurt, nu mai fi nefericit. Sfatul lung…
Oamenii, în general, după o anumită vârstă, devin nefericiți. Motivele sunt oh, ce multe sunt și ce variate. Sunt nemulțumiți de jobul lor, de soție/soț, de copii, de realizările în viață, de casa lor, de mașina lor, de locul de parcare, de vecini, de…orice, name it, nu contează, important e să ai ceva care să îți alimenteze acreala zilnică. Acreală pe care le-o transmit și celor din jur, acreală pe care o poartă acasă, o duc la job, o poartă cu mândrie în relația cu vecinii, pentru că, nu-i așa, acreala asta ne definește și ne mândrim cu ea.
Din punctul de vedere al weelbeingului adhoc, problema aceasta apare datorită incapacității de a te accepta pe tine însuți, așa cum ești, trăind, chiar și la vârste venerabile, conform unor standarde setate de altcineva, pe vremea când erai doar un lut în mâinile lor. Iar modelarea de atunci a dus la oala crăpată de astăzi, care nu poate fi umplută nicicum, fiind un etern pahar pe jumătate plin.
Da, chiar dacă nu vă dați seama, în mod inconștient, încercați să vă mulțumiți părinții care v-au setat acele standarde. De asta nu vă place casa voastră. De asta nu vă place jobul pe care îl aveți, pentru că mama spera să fiți medic sau avocat, iar voi sunteți contabili, cum se pot lăuda părinții cu un contabil, când era atât de la îndemână medicina? De asta încercați să epatați cu mașina din fața blocului, care ar trebui să fie o cutie de tablă care vă duce din A în B, dar este un motiv de mândrie și fală Uite ce rablă are Costel de la 3.
Și nu în ultimul rând, aceste expectanțe greșite se duc asupra familiei. Soția nu s-a ridicat niciodată la nivelul pe care îl dorea soacră-sa, nu a fost niciodată suficient de bună pentru odorul mamei și, undeva, adânc, ați știut în fiecare moment asta. Iar acum, că tinerețea s-a dus iar tentația sexuală e mult mai mică, o priviți în fiecare zi și nu înțelegeți ce dumnezeu ați putut vedea la ea când i-ați făcut pustiul de bine și ați luat-o de nevastă (se aplică și la celălalt sex, mi-e mai ușor să vorbesc la masculin)
Vă lăudați, în cercurile voastre, cu educația strictă pe care v-au oferit-o părinții și vă mândriți cu ea. Dacă îndrăzneam eu să dechid gura în fața lui taică-miu… sau excelentul Nu m-au bătut decât rar, dar când m-au bătut am meritat-o, scuza victimelor care, în timp, au învățat să își potolească furia și umilința crezând că a fost din vina lor.
De aceea, manifestările de independență ale copiilor coștri vă nemulțumesc. Undeva, în interior, ați evitat să fiți părinții voștri, dar standardele au rămas și sunteți uimiți că niște oameni care nu au fost supuși agresiunilor de vreun fel se manifestă independent și nu au aceiași viziune de viață ca și voi. Și vă acrește, regretați acum că nu i-ați rupt pe genunchi cu bătaia, așa cum vă spune subconștientul că ar fi trebuit.
Desigur, e posibil să vă recunoașteți doar într-una din situații. Sau niciuna. Sau mai multe. De ce detaliez, de fapt, aceste lucruri? Pentru că, în aceste situații, întotdeauna, vindecarea vine doar după ce înțelegeți ce vă macină. Poate nu din cauza lucrurilor menționate de mine sunteți nefericit, poate e cu totul altceva, poate eu spun prostii. Dar întotdeauna trebuie să plecați pe panta amintirilor și să încercați să descoperiți ce a declanșat, la bază, problema de azi.
După care trebuie să vă ridicați de pe cele două fese și să faceți ceva cu viața voastră. Sunteți nemulțumiți de viața de familie? Divorțați, decât o pereche de nefericiți (pentru că, în niciun caz, partenerul vostru nu este fericit doar că îi luminați ochii și îi ozonați plămânii în trecere), mai bine 2 oameni fără obligații. Nu vă place jobul? Schimbați-l. Nu vă place mașina? Nasol, sunteți sărac, asta e, alta nu e de unde.
DAR, dar, poate, după ce vă găsiți problema interioară și după o introspecție, veți realiza că soția nu e chiar atât de nasoală, pentru că a fost alături de voi și v-a suportat atâția ani, jobul de fapt e fix ceea ce vă place să faceți, copiii sunt chiar inteligenți și descurcăreți, iar mașina este, de fapt, un mijloc de transport.
Cine știe?
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Sunt acru si acreala mi-a cauzat un frumos ulcer la stomac.
Si boala in cauzează stres care duce la si mai mult disconfort din cauza acizilor gastrici.
NOU
Si eu trec prin acelasi lucru… nu gasesc satisfactie in nimic decat de foarte scurta durata si nu am motivatie pentru nimic…
Peofesional sunt foarte ok dar din cauza spiritului competitiv nu sunt niciodata multumit (si asta se aplica in multe alte aspecte ale vietii)
Sfaturi despre cum sa identificam problema? Sau cum sa cadem la pace cu noi?!
NOU
Nu te uiti unde trebuie. Daca profesional esti ok, un minus pe alt plan iti da timp sa fii mai competitiv decat trebuie si sa te judeci singur si sa te consideri insuficient. 🙂
NOU
Sunt oarecum mulțumit cu și de mine. Sunt cu gagica de peste 14 ani, lucrez ceea ce-mi place(aiti), financiar /material sunt ok, urmează o Mazda 6 iii, călătorii la greu în fiecare an, puradel nu facem ca nu ne dorim. Sănătatea e ok, ce plm mi-aș mai putea dori?
#numamalaud
NOU
Vezi ca nu “ne” dorim copil ala e periculos. Una din conditionarile de baza pentru orice femeie este ca trebuie sa-si intemeieze o familie. Parintii ei asta asteapta de la ea: sa lase prostiile si sa se marite odata cu un baiat serios, cu care sa faca 2-3 copii. Aia e fericirea standardizata, restul, calatorii, cariera etc sunt numai prostii care te impiedica sa o atingi.
Been there, done that.
NOU
Nu neaparat, sunt cupluri care nu isi doresc copii, si femei care nu isi doresc copii ( subsemnata ) Nu stim nimic despre relatiile noastre si despre noi in general, de asta ne bagam in ale altora 🙂
NOU
Ete poola, cum le știi tu pa toate. Stii tu ca părinții ei mai trăiesc, sau ca ținem legătura cu părinții.
Viața e asa cum ți-o faci!
Sa ma risc de-a-n pulea ca minim 18 ani sa ma leg la cap? Mai bine fac o rata la un apartament pe 18 ani și tot ies mai ieftin :))
Pentru mâine viitorul e AZI!
NOU
“Una din conditionarile de baza pentru orice femeie este ca trebuie sa-si intemeieze o familie.” Sa mori tu. Ia sa ma pun eu sa fac un copil, ca uite, a zis Sorin de pe net ca aia e menirea mea ca femeie. FFS. Am 37 de ani, intr-o relatie de 14, si imi doresc copii cum imi doresc sa ma prinda coronavirusul. Ce crezi, ca parintii si socrii nu maraie la toata lumea? Faci copii daca vrei, nu ca a zis soacra, pentru ca ai cam pus-o atunci.
“Sa ma risc de-a-n pulea ca minim 18 ani sa ma leg la cap?” – amen to that.
NOU
:))))))))))))))) well said:)))))))
NOU
La obiect. Prima problemă e întotdeauna (și) la noi! Până când nu realizăm asta, nu va exista o rezolvare completă a problemei respective. Dar câți avem curajul să o recunoaștem?
NOU
De fiecare data cand ma simt nefericit ma pun in pat si inchid ochii si imi controlez respiratia. In acest timp incerc sa-mi scot din cap fiecare gand si gandulet si incerc sa fac un fel de restart creierului. Odata ce totul e curat in cap, in ganduri si in idei ma gandesc la Marius Manescu, fostul meu coleg de clasa, care era mai prost, mai sarac si mai urat ca mine si care acum are o nevasta mai frumoasa+amanta de 25 ani, copii mai cuminti, casa mai frumoasa, masina…ehhh ce masina M4 culoare neon. Deci, ma gandesc la Marius si plang! Plang in hohote!
Printre lacrimi, atat spun doar: misto articol!
NOU
Bine ca erai tu destept, bogat si frumos, ‘re-ai a dreacu de simpatic.
NOU
@Sorin lol deci asta e concluzia ta copii nu calatorii ca deh sunt prostii etc.. gizas …fericire standardizata, vezi ca suntem diferiti
NOU
Io am fost nerecunoscatoare pentru ce aveam de mica. Asa îmi explic cel puțin acum, peste ani, după muuuulte introspecții ca pasul spre hai sa fim adulți a fost mai mult un mare șut în cur care s-a perpetuat în niște ani de împiedicatura după împiedicatura și brânci din care nu ma mai ridicam. Cum scapam de una, apărea alta, am fost profund nefericita în anii care trebuiau, cica, sa fie cei mai misto. Nu îmi lipsise nimic de mica, și culmea, nici bataie nu am mâncat când eram mica. :)) deloc. Ai mei sunt o generație cu bătaie în fundul curții, au reușit cumva sa nu perpetueze deși niciunul nu a citit sfaturi de parenting pe net și nici accesul la informație de acum nu il aveau. Bravo lor. Totuși au reușit sa fie oameni faini. Și totuși am fost un copil nemulțumit, acum ca ma uit în spate. Asa ca, viata mi-a luat destul. Mi-a dat din toate părțile.
Totuși, de nicăieri, și fara sa fac nimic pentru asta, am primit peste noapte, și la propriu peste noapte, viata linistita de la care îmi luasem gândul. Când am găsit-o am fugit de ea mâncând pământul. Am crezut ca e capcana. Și acum mi-e frica sa nu visez sau ceva. :)) Sunt mai fericita decât am visat ca pot fi și decât credeam ca poate cineva sa fie. Și cred ca, cum zice un prieten bun, sunt cazul ala de “viata ți-a luat, viata ți-a dat”. Am învățat sa fiu atât de recunoscătoare încât sa înțeleg imperfecțiunile ei, sa accept ce altădată mi se părea de neacceptat, în prostia mea.
Sunt în sfârșit mulțumită de mine, singurele lucruri care ma mai macină țin acum de alții. De mama pe care as vrea sa o pot ajuta mai mult, de alții care suferă pe lângă mine și as vrea sa fac cumva sa ii mai scot la mal… Din astea. Și țin enorm la sănătate. Pe care v-o doresc și vouă.
NOU
Detaliaza.
“ am primit peste noapte, și la propriu peste noapte, viata linistita de la care îmi luasem gândul. Când am găsit-o am fugit de ea mâncând pământul. Am crezut ca e capcana.”
Adica l-ai intalnit pe el, sau ce? Ca altfel nu stiu cum poti gasi literalmente “peste noapte” decat daca esti aladdin si nimeresti in pestera hotilor sau daca ti-a lasat-o zana maseluta sub perna.
NOU
Bai, da. Mi se pare foarte neîncăpătoare expresia “l-ai întâlnit pe el”, ca nu se rezuma la asta. Sufeream foarte rău de singurătate și nu aveam nicio gara, nici nu voiam sa am vreo relație, nici pe el nu l-am vrut, și totuși a fost suficient sa îl blochez odată cu masina în parcare și sa aiba răbdare niște luni sa răspund la telefon sau mesaje, alte câteva luni sa ma conving ca sigur-sigur nu e vreun psihopat, etc. Deh, sechele. In mai puțin de un an a fost si nunta.
Pentru mine “l-ai întâlnit pe el” nu e doar despre saiba de pe deget, e egal cu = cămin, are cine sa te sune sa te întrebe dacă ai mancat/ce mancam azi, ai de ce sa vii acasă după munca și sa nu mai caut veșnic motive de a o freca prin oraș după job fiindcă e nasol sa fie gol în casa, gata cu nopțile când în loc sa dormi stai și contemplezi la tot ce ți-ai fi dorit și ce rateu ești de fapt, planuri despre cum sa faci fata singur la cele mai negre scenarii despre care ești ORICUM SIGUR ca ti se vor intampla, izolare voluntara fiindcă ți-e nasol sa răspunzi mereu cu “nimic” la întrebarea siii, ce ai mai făcut? Nu știu. Ma vedeam veșnic un groapa aia și credeam ca asa o sa fie viata. That’s it. Eram convinsa.
NOU
Aaaa și oricum uram pe toată lumea fiindcă ii consideram ipocriți ca o ard fericiți. :))
NOU
treaba e ca daca intelegi asta si incerci sa rupi cercul vicios acceptandu-te fix asa cum esti si cum poti sa fii, o sa te trezesti cu lumea in cap spunandu-ti ca “te complaci” sau ca “nu vrei mai mult de la viata” sau ca “trece viata pe langa tine si tu nu profiti de oportunitati” sau ca “nu pot trai cu un barbat care nu vrea sa progreseze constant” si tot asa.
Asadar, chiar daca tu vrei, societatea nu te lasa. Daca vrei sa fii fericit cu tine insuti pe bune, singura solutie e sa te muti in salbaticie, sa-ti ridici o cabana si apoi sa traiesti pe cont propriu in solitudine (cel mult in cuplu alaturi de o persoana care nu-ti cere sa fii mai mult si sa faci mai multe) si sa fii multumit de lucrurile simple precum un nou rasarit, un peste prins la undita si un alt apus alaturi de persoana/fiinta la care tii.
NOU
sigur, dar asta in conditiile in care iti pasa de ce zice lumea
NOU
bine, asta cu “nu-mi pasa ce spune lumea” e cumva relativa pentru ca pana la urma suntem animale sociale, avem nevoie de interactiune, de validare, de acceptare in turma. Putem sa nu ne pese de ce ne spun parintii, prietenii, vecinii si colegii dar pe fond dorinta de integrare sociala e mai mare si vei ceda in unele privinte.
Cum cedeaza si aia care toata viata au zis ca nu-si doresc copii dar nah, isi doreau parintii un nepotel si nah, asa cum cedeaza si aia care isi abandoneaza job-ul care ii multumea sufleteste pentru ca nu faceau suficienti bani si “nu-ti da arta de mancare”, asa cum se casatoresc si hipsterii aia care ziceau ca dragostea e mai mult decat o foaie atunci cand toti prietenii lor s-au casatorit si ei au ramas “holtei”.
Ca om crescut de o mama pentru care nota 9 la scoala era nota slaba si “de ce ma compar cu altii zicand ca a fost cea mai mare nota cand eu trebuia sa iau 10”, e greu sa ma multumesc cu orice insa in timp am invatat sa accept ca in unele privinte trebuie sa am limite si sa ma opresc insa daca aud placa aia cu “apai tu de ce te limitezi la vacante europene cand toata lumea merge in Bali?” deja ma apuca toate spumele existentiale.
NOU
oho, cat te inteleg:))
NOU
@Costica, pai no, standarde si standarde, de-asta unii isi fac viata dupa ce spun altii. Eu daca m-as uita in gura babelor de pe strada aveam 7 copii. Sau dupa colegii de liceu, frecam vesela prin vreun restaurant in germania. Sau, cine stie ce alte job-uri de cacat sau masini de cacat aveam?
Sunt atat de linistit cu ce am incat scuip de fiecare data in directia astora care imi mai arata (a lauda) tot felul de poze din excursii sau cu gioarse second aduse dă dâncolo…
Eh, ce sa facem, nu putem toti sa ne simtim bine in concediu in macedonia sau in slovacia…trebuie sa o sugem clasic in tailanda sau bali…ete na! hai, salutare si dupa-amiaza frumoasa va doresc, merg sa-mi iau o pleskavica sarbeasca de neam prost cu 11 lei, nu am bani de mers pe centru la terasa cu hipsterii 😛 😀
NOU
my two cents – nu-s vreun expert in wellbeing, si nici nu cred ca exista experti generici asa – eu sunt expert in wellbeingul meu, dar poate ajuta pe cineva experienta mea. Acum cativa ani am avut un stres mare la lucru – da, stiu, nu merita, etc… Un stres care mi-a acaparat viata facand conceptul de wellbeing sa fie undeva foarte departe de gaura in care ma duceam singur. Da, stiu – ba, da din cauza lucrului, ha ha ce prost esti. Atunci, cu ajutorul unui prieten, am constientizat ( ca de stiut stim toti ) ca nu sunt doar muncitor, ci sunt si sot, tata, fiu, prieten, frate, coleg, etc… si ca atunci cand tot focusul meu e pe o singura axa, celelalte sufera. De fapt eram extrem de dezechilibrat, uitasem de mine (asta e cel mai usor – sa zici ca nu ai timp de activitati care iti plac tie sau sa ai grija de tine, sport, mancare, etc… ), de importanta si timpul de care are nevoie relatia de cuplu, de timpul de care au nevoie copiii, de viata sociala, etc… Si cu toate ca nu munceam mai mult decat de obicei, mintea mea era acolo tot timpul, iar, desi am masina buna, casa mare, copii sanatosi, sotie iubitoare si intelegatoare si prieteni buni si vechi, eram extrem de nefericit, anxios chiar. Am realizat ca fricile mele despre viitor nu sunt pe chestii care 100% o sa se intample si nu sunt sustinute de fapte, ci doar de predictii negative. Cativa ani mai tarziu, privind retrospectiv, nici unul din scenariile alea apocaliptice nu s-a intamplat. Am invatat sa ma uit mai mult la azi, nu in trecut si nici in viitor. Azi, ce pot face azi sa fiu mai bun, mai bine cu mine si cu altii. E mai rau ca ieri? Nu – inseamna ca e bine. Da? ce pot face ca azi sa fie bine din nou. Am invatat sa imi descriu axele pe care ma misc, cine sunt, ce sunt, ce vreau sa fiu in fiecare relatie, sa vad cum sunt perceput (o sa radeti si voi cand vedeti ca intr-o anumita relatie va credeti cumva si sunteti perceput total invers), sa fiu mai direct si mai sincer in relatii – nu e nevoie sa controlez asteptari sau imagini, sa manipulez cum sunt percepute faptele – “it is what it is”. Si peste toate sa nu ma mai enerveze ce nu pot controla – metaforic vorbind “sunt nervos ca ploua afara”, sa le iau ca fapte de viata si sa ma adaptez. Am facut astea de mai sus si am trecut peste o mica criza. Si daca imi e rau – rau , cer ajutor! Si daca vad ca e rau – rau cuiva, ofer ajutor. Si cu usurinta cu care ofer, il si accept cand mi se ofera daca am nevoie.
NOU
Nu înțeleg obsesia asta cu divorțul. Una doua divorț. Copii nefericiți, averi înjumătățite etc…. Lasa-ti prostiile si luați-va amante bah baieti. Ce s-a intamplat cu institutia Amantei in societatea asta? Toata lumea va fi fericita, relaxare, zambete…si in cel mai rau caz se ajunge tot la divorț 🙂
NOU
Fericirea asta e chestiune super complicata. Victor Frankl, un mare psihiatru american (evreu care a facut 4 ani de lagare in ww2) spune ca 25% din oameni sunt nefericiti pentru ca nu vad sensul in viata. Si aici intervine partea spirituala, pentru unii sensul poate veni din dragoste pentru altii din credinta intr-un Dumnezeu… la altii poate fi din familie si prieteni… dar multi trebuie invatati sa inteleaga fericirea.
Are si o carte misto, omul in cautarea sensului vietii.
Am mai spus aici pe blog si recomand acest TED www.youtube.com/watch?v=8KkKuTCFvzI
fericirea vine din viata personala si multumirea fata de viata personala.
NOU
Tine si de deciziile pe care le iei in viata….decizii proaste=viata grea.Unii au capacitatea de a se regenera rapid…altii ca subsemantul stau si se consuma cu lunile…pt orice rahat.Insa timpul le rezolva pe toate..sau cel putin asa se zice…sunt momente cand ma uit in spate si realizez cat de idiot am putut fi la anumite faze imi vine sa urlu…dar asta e ce a fost a fost…si desigur ca undeva pe un pat de spital un bolnav in ultima faza sau un miner ar zice dute-n plm ca esti bine 🙂
NOU
Eu nu înțeleg problema asta cu contabilii …
NOU
Asteptarile altora, mai ales ale parintilor si adultilor din jur in timpul cresterii, se imprima fara sa iti dai seama. E ca un cancer care se dezvolta incet si nu il simti pana nu esti in metastaza. Eu mi-am dat seama destul de recent ca eram nefericita pentru ca reuseam sa indeplinesc niste asteptari care nu erau de fapt ale mele. Ani de zile m-am simtit in plus in cercurile sociale in care ma invarteam si nu intelegeam de ce. Obisnuiam sa ma descriu ca o piesa de puzzle ce o fost inghesuita in locul gresit.
Eram la psiholog si ma boceam acolo, ca “trebuie” si “asa e normal” si mi-o pus tipa frana si m-o intrebat, “da de ce?” exact ca un copil de trei ani. Si m-am uitat la ea si n-am putut sa-i explic de ce “trebuie”. De unde pana mea veneau “trebuie-urile alea” ? Well… you’d never guess.
Asa am fost educata: trebuie sa ai note mari, trebuie sa iti respecti parintii, trebuie sa fii virgina pana la casatorie, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa ai o casa, trebuie sa ai un copil, asa e frumos, asa e normal, etc…
Uite ca nu trebuie absolut nimic, pentru ca nu exista un set de pasi si reguli care indeplinite duc la viata perfecta. Viata nu e un joc in care trebuie sa indeplinesti anumite misiuni pre-determinate ca sa castigi. Ca daca ar fi, am fi cu totii fericiti mai devreme sau mai tarziu.
NOU
uneori visez la o lume doar cu butoane, fara oameni
doar aplicatii si roboti