Rândurile de mai jos sunt începuturile schițate ale unei idei de carte din capul meu. Voi sunteți grupul doi de feedback, a mai fost unul, acum a ajuns și la voi. În principiu, dacă sunteți curioși, o să vă mai pun câteva pagini, din când în când. Sper să nu mă țină 7 ani, iarăși.

Nu știu dacă au trecut zile, săptămâni, luni sau ani de când sunt închis în temnițele padișahului. Am încercat, la început, să țin socoteala timpului după cum se deschiderea ferestruica de fier a ușii, când îmi împingeau bucata de pâine și ulcica cu apă. Dar stând și numărând picăturile de apă care cad, din tavanul mereu ud, pe capătul scândurii putrede care îmi ține loc de pat, mi-am dat seama că blidul îmi este adus la intervale neregulate, poate tocmai pentru ca să nu știu de când sunt aici. Sau poate au uitat de mine. Sau poate speră că o să mor de foame, sau o să înnebunesc.

Nu știu ce e mai înnebunitor, de fapt, după atâta timp petrecut în văgăuna asta. Faptul că nu știu, foamea, durerea, torturile sau clipocitul picăturii de apă care cade încontinuu din tavan. Plop…plop…plop… …plop…plop. Pentru eternitate așa. 3 picături, pauză, 2 picături. Încontinuu. Înnebunitor. După primele săptămâni, sunetul a devenit atât de puternic, atât de zgrunțuros, încât am ajuns să îmi înfund urechile cu bucăți de cârpă din zdrențele de pe mine, ca să nu îl mai aud. Dar tot îl auzeam, ca trâmbița judecății de apoi. Plop…plop…plop… …plop…plop. Sau poate mi se duc mințile. Nu aș vrea să se întâmple. Am timp, mult timp, tot timpul din lume.

Oh, se aude ivărul de la ușa de fier de la intrarea pe coridorul meu. Vin. Vin în fiecare zi, sau poate în fiecare lună? Vin să mă întrebe unde este el, motivul pentru care sunt aici dar și motivul pentru care rezist, indiferent de ce s-ar întâmpla. Vin. O să înceapă iarăși cu vorba bună, cu promisiuni de bani, după care cu amenințări, după care or să înceapă loviturile. M-am învățaț cu atât de deasa întâlnire dintre pumnii lor și chipul meu care, dacă mai țin minte, arăta destul de plăcut și pentru mine, și pentru multe doamne din timpul ce mi-a trecut pe dinainte. Ce trece mai greu sunt loviturile de bici, peste pielea spinării mereu ude. Câteodată, după o întâlnire de asta, am carne vie acolo și singura alinare e să stau cu spatele sub infama picătură de apă, în încercarea de a-mi răcori fierbințeala și usturimea.

Au intrat în temniță. Azi sunt trei. Unul dintre ei este cel ce vine de fiecare dată, cu turbanul său chilimbariu, cu o perlă imensă prinsă deasupra frunții. Are mereu fața acoperită și nu îmi spune nimic direct, ci îi transmite celuilalt, care nu e mereu același. Celălalt este înalt, slab, cu pielea feții lipită de oase. Când vorbește sau încearcă să scârțâie un zâmbet, e ca și cum un schelet arămiu ar prinde viața și și tăia o linie orizontală pe față, unde ar trebui să fie buzele.

Al treilea este gâdele din Pera, îl știu toți, deși nu își arată fața. Gâdele din Pera e cât unul din turnurile de la Edi-Cule, abia poate sta în picioare în temniță, la cît e de mare. Are fața acoperită cu masca condamnaților din Eyup, ultimul lucru pe care îl vede nenorocitul care a călcat strâmb în fața sultanului. Gâdele din Pera e un ucigaș căruia îi place să ucidă. Indiferent de tortura care e obligat să o aplice condamnatului, ultimul lucru pe care îl face este să își pună mâinile uriașe în jurul gâtului celui ce va să moară și să strângă încet, încet, în timp ce îl privește în ochi. Simți cum se cutremură de plăcere odată cu zbaterile nenorocitului de pe masa de tortură și I se preling picături de transpirație peste condamnat. Sau poate sunt bale din gură.

Începe din nou. Spune-ne unde e, vezi că te-a abandonat aici, stai de atâția ani și nu vine nimeni după tine. Merită să îți pierzi viața și tinerețea în groapa asta, când ai putea avea bani și femei și să trăiești ca un pașă, de-a dreapta celui ce ne conduce, slăvit fie-I numele? Zi, monseniore Vlad, nu crezi că am dreptate? Omul cu turbanul îi face un semn gâdelui din Pera, care începe să scoată uneltele de durere.

M-am pregătit pentru ziua asta. O să treacă. Durerea trece. Oamenii trec. Timpul trece. Stele trec. Doar eu nu trec. Pentru că sunt deasupra lor.
Sunt Vlad. Mi se spune Vlad Dragonul. Și nu știu să mor, deși am încercat de multe ori, așa cum și alții au încercat să mă sfârșească, în atâția ani și nu au reușit.
Pentru că sunt Vlad și sunt nemuritor.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.