Tesserarius, Legatus Legionii, comandantul suprem, un bărbat de statură medie, cu părul negru și pielea arsă de soare, aștepta, în picioare, când Maximus a intrat în cortul său masiv, iluminat doar de licărul focurilor de tabără și un opaiț cu ulei, atârnat undeva . Mijlocul cortului era dominat de o masă pe care era desfășurată o hartă detaliată a regiunii, acoperită cu piese ce reprezentau pozițiile trupelor.
– Maximus, Tesserarius a început, mâinile sale mari masând harta. Am primit informații că Decebal s-a mișcat rapid spre munți. A scăpat din încercuire, împreună cu o mână de oameni și se îndreaptă spre ascunzișurile sale. Dacă îl scăpăm acum, mi-e teamă că vom prelungi războiul mult mai mult, pentru că nu știu când vor reuși să îl mai găsim.
Maximus s-a aplecat asupra hărții, analizând traseul posibil al lui Decebal.
– E un teren dificil, perfect pentru a ascunde o armată și pentru a lansa ambuscade. Decebal știe ce face și, în acest moment, soarta războiului încă nu e decisă. Crezi că încearcă să se regrupeze acolo sau să caute aliați?”
Tesserarius a ridicat din umeri.
– E posibilă oricare dintre variante. Sau poate ambele. Decebal e un strategist iscusit. Dar dacă merge spre Carpați, el își și izolează armata, își distruge centrul de comandă și, dacă suntem atenți, îi vom închide orice legătură cu forțele care i-au mai rămas.
Maximus a răsucit un inel pe degetul său. Era inelul primit în urmă cu 30 de ani, când intrase pentru prima oară în rândul celor ce apără Roma. Îl rănea puțin la deget, vulturul de deasupra S.P.Q.R avea o aripă care I se oprea în carne, dar, de fiecare dată când simțea împunsătura, știa pentru ce există, pentru ce luptă și care este scopul său în viață.
– Plec acum după el, până omor calul de sub mine. Dacă ne mișcăm rapid, putem să îl prindem într-o cursă. Și eu știu terenul și ascunzișurile, am cercetat scurtăturile și știu că pot ajunge înainte sa la defileu. Știu că o să crezi aceasta e o decizie personală pentru mine, dar nu e doar despre vendeta mea. E despre a proteja Roma. Faptul că Argesius și Longinus îmi vor zâmbi, din câmpiile Elizee, este doar un plus.
Tesserarius a zâmbit trist.
– Știu că ai pierdut mult, Maximus, dar știu și că ești cel mai bun soldat al Romei pe care îl cunosc, iar încrederea mea în tine se oprește la zei și dincolo de ei. Dar trebuie să rămâi concentrat și să faci totul să îl prinzi pe acest Diurpaneus. Dacă Decebal își reface forțele, nu ne văd bine, nu o să avem nicio o poziție foarte bună în fața împăratului și, în general, o să fie niște vremuri destul de triste pentru noi și un viitor destul de scurt și cam întunecat.
Maximus s-a uitat în ochii lui Tesserarius, încercând să îl facă să simtă greutatea și puterea responsabilității pe care și-o asuma în acel moment:
– Alarii mei sunt cei mai buni calăreți din întreaga armată din Moesia. Sunt sigur că vor face față. O să călărim fără oprire, doar cu armele după noi și fără armuri, ca să ușurăm caii și să ne putem mișca ca gândul, repede și neauziți de nimeni. O să legăm copitele cailor cu cârpe și ne vom ascunde orice sclipire de metal cu noroi. Nu o să ne vadă nimeni, nu o să ne audă nimeni, ci ne vor simți doar ca moarte și răzbunare. Suntem cei mai buni, Tesserarius, ai încredere în noi, așa cum noi am avut încredere în comanda ta tot timpul acesta.
Tesserarius a tras aer în piept.
– Ești sigur, Maximus? Consecințele pot fi grave pentru toți și nu pot garanta pentru tine dacă te întorci fără Decebal. Dealtfel, nu o să pot garanta nici pentru mine, dar asta e deja altă discuție, dintre mine și împăratul nostru.
Maximus a răspuns hotărât:
– Sunt conștient de riscuri. Dar, atunci când m-ai chemat la tine, ai știut ce voi spune și ce voi face, altfel nu mă chemai, nu e așa, vechiul meu comandant și prieten? Zarurile au fost aruncate demult, acum doar se rostogolesc, alături de Decebal, pe potecile întunecate pe care acesta le străbate și ține doar de noi dacă I se vor încurca între picioarele calului sau nu. Iar dacă nu, o să îi retez eu picioarele calului, ca să I se încurce oricum.
După o lungă pauză, în care se auzea doar sunetul vântului, Tesserarius a dat din cap.
– Foarte bine. Ai dreptate, bătrâne luptător. Dar ai grijă, Maximus. Nu vreau nici să te pierd, nu după tot prin ce ai trecut și nici nu aș vrea să plecăm amândoi în lanțuri spre Roma sau spre cine știe ce arenă de luptă dinspre Cornul Africii, pentru că pe noi nu ne așteaptă nicio Cleopatră acolo.
Maximus a zâmbit.
– Mulțumesc, Tesserarius. O să mă întorc, cu Decebal în lanțuri și cu laurii tăi gata de a fi trimiși spre împărat. La urma urmei, după ce ajungem acasă, o să am nevoie de cineva cu care să privesc cum curge Tiberul pe lângă casă și să număr zilele până la momentul când mă voi ruga de Hades să mă îndrepte spre locul unde mă așteaptă Argesis.
Tesserarius a zâmbit, în sinele său. “Eh, dragul meu prieten, ai fost atât de bun în toți anii aceștia, încât niciodată nu o să ai parte de casa ta, pe malul Tiberului. Roma are nevoie de tine și acasă, unde se dau luptele reale, dure, iar tu vei fi acolo și o vei apăra, așa cum ai făcut-o și până acum. Doar că în altă arenă. Dar, până să îți afli soarta, bucură-te de gândurile tale și trăiește-ți fericirea. Cine știe când o să mai ai prilejul.”
Mâinile celor doi s-au strâns într-un salut dur, care s-ar fi vrut, poate, o îmbrățișare. Aveau în față o răscruce mare, din care, poate, nu va fi să iasă niciunul din el.

Maximus părăsi cortul cu un sentiment de urgență, pașii săi siguri răsunând pe pământul compact. În lumina lunii, armura sa strălucea misterios, dar nu dezvăluia nimic din gândurile lui tumultuoase. Făcu un semn către Optio, adjutantul său, iar acesta veni în fugă spre el.
– Adună alarii. Acum, ordonă Maximus, tonul său autoritar lăsând loc pentru nicio discuție.
Optio se răsuci pe călcâie și tună:
– Ala, formați rândurile!
Cavalerii, cu armurile lor scânteietoare în lumina lunii, se aliniară rapid, privindu-și comandantul cu o admirație și respect amestecate, ca întotdeauna, cu un strop de teamă. Atmosfera era densă, toți simțeau importanța momentului și înțelegeau că vor fi parte la unul din acele puncte din istorie care rămând scrise de către grămatici pe pergamente din piele de vițel și după care învață, cu ochi strălucitori, copii cărora nici măcar stră-stră-străbunicii nu li se născuseră.
Maximus își fixă privirea asupra lor, evaluându-I mental, pe fiecare.
– Am primit informații despre război. Da, Sarmisegetuza a căzut, dar Decebal, regele plugar, a reușit să scape, împreună cu o trupă de încredere. Sarcina noastră este să pornim acum după el, să îl prindem și să îl aducem, viu, împăratului. Întrebări?
Unul dintre cavaleri, Lucius, un alar solid și cu experiență pe câmpul de luptă, dovedită și de cicatricea lungă ce îi brăzda tâmpla, până sub ochi, ridică mâna și întrebă:
-Alaris Prior, unde ne îndreptăm? Ce informații avem în acest moment?
Maximus îi răspunse fără ezitare:
– Se pare că Decebal se îndreaptă spre poalele munților. Acolo are aliați și locuri de refugiu și, poate, trecere, de cealaltă parte a munților, unde poate organiza rezistența. Nu ne va fi ușor să îl ajungem, dar avem avantajul surprizei și a faptului că noi suntem deja sătui de odihnă, caii noștri sunt proaspeți, sunt hrăniți și freamătă la gândul că vom pleca în goană undeva. Decebal nu e chiar în starea cea mai bună, mă bazez pe faptul că, poate, duce și răniți, oameni ieșiți din luptă, cu oboseală acumulată, cu nesomn.
Din spate, se auzi pasul șchiopătat al lui Tetanicus, bătrânul lor medic. Cu toate că vârsta sa înaintată îi împiedica deplasarea rapidă, prezența sa era crucială pentru moralul trupelor, dacă nu și pentru sănătatea lor. O știa și el, o știa și Maximus, să pleci la luptă fără să te bazezi că Tetanicus este pe undeva, prin preajmă, era cel mai cumplit ghinion și niciunul din ei nu voia să treacă prin așa ceva.
– Tetanicus, spuse Maximus cu un ton mai blând, știu că o să îți vină greu să ții pasul cu noi. Dacă crezi că îți cerem imposibilul, poți să rămâi și niciunul din noi nu o să îți reproșeze ceva. Oricum, va dura puțin și, dacă nu avem câștig în fața lui Decebal, nici nu trebuie să ne mai aștepți, pentru că înseamnă că toți am murit pentru Roma și pentru Împărat.
Bătrânul medic zâmbi slab.
– Am văzut multe în viața mea, Maximus. O urmărire nu mă sperie și nu am cerințe speciale față de ceilalți. O să iau unul din caii de rezervă, o să pun pe el instrumentele și leacurile și o să încerc să țin drumul după voi cât de repede putem. Lasă-mi doar un soldat care să țină ariegarda, pentru că nu știi, cu dacii ăștia răspândiți peste tot, cine o să vrea să înțelenească, în brază, pe un bătrân medic și pe calul lui.
Maximus dădu din cap în semn de înțelegere.
– Eu mă gândeam la un car, dar ai dreptate, așa este mai bine și mai rapid. O să îți dau și 2 soldatus cu tine, dar oricum, ordinul este să nu te oprești pentru nimeni, orice s-ar întâmpla. Dacă vezi o femeie în chinurile nașterii, îi trimiți binecuvântarea Afroditei din mers și îți vezi de drumul tău, ai înțeles?
Tetanicus mulțumi cu un gest al mâinii și se retrase, pentru pregătiri.
Maximus se întoarse spre trupele sale. –
– Voi avea nevoie de cei mai buni optzeci dintre voi. Lucius, tu vei conduce avangarda, douăzeci dintre voi, pentru că știi cel mai bine potecile, doar pe multe dintre ele tu le-ai bătătorit, plimbându-te după păsăretul local, gata să le iei ouăle.
Lucius, cu o privire ghidușă, răspunse:
– Înțeles, Alaris Prior. Nu te vom dezamăgi
– Optio, ia doi soldați dintre cei ce rămân și trimite-I la Tetanicus. Trebuie să îl apere cu orice preț, dar și să pună biciul pe el, dacă nu se grăbește să ne ajungă din urmă.
Optio plecă spre trupă, când Maximus strigă după el:
– Să pună biciul adică să îl grăbească, Optio, nu să îl pună la stâlp, da?
Optio se întoarse și plecă mormâind ceva doar de el auzit.
– Urechile la mine, ridică vocea Maximus. Avem de făcut un drum rapid, în care nu ne putem opri și nu ne putem menaja caii. Dacă un cal moare de la fugă, moare. Noi trebuie să încercăm să nu moară. Așa că, toată lumea, armurile jos, lăsați pe cal pătura și scările, iar pe voi aveți doar subligaculum și tunica. Dacă vă e frică prea tare, puteți să vă luați subligaculum maro. Arme la voi, gladius și pilum. Nu avem nevoie de mai mult, arcusurile ne-ar încurca, vrem să îl prindem viu pe Decebal, nu să îl facem să fugă. Cârpele pe copitele cailor, pentru că nu vrem să ne anunțăm venirea în toată Moesia.
– Clar pentru toți?
– CLAR.
Și asta a fost. Au sărit năluci pe caii lor și au dispărut năluci în noapte, fără un sunet, fără o vorbă, toți ca o singură ființă.
Dintr-o parte a taberei, însă, se auzea niște zgomot, poate chiar o mică hărmălaie.
– Tetanicus, hai odată, că au plecat toți, Maximus a ordonat să plecăm, haide.
– Stai că trebuie să iau și niște frunze de măselariță, că o să vreți să nu vă doară când vă tai un os, of, nu mai tăceți odată, nu lăsați un bătrân să își strângă lucrurile așa cum trebuie. A, uite și măselarița, ai văzut că era, uite, acum e gata, hai, ați pus totul pe cal? Hai, mai stau mult după voi, când încălecați, of, amar de voi, că vă pune Tiberius Claudius Maximus la uscat ca pe pești, nimic nu ascultați.
După care au sărit și ei pe cai și au plecat, năluci la drum. Cine l-ar fi văzut pe Tetanicus sărind pe cal din mers, nu ar fi crezut că se duce spre 80 de ani și s-ar fi mirat. Acum, dacă ar fi știut adevărul, poate nu s-ar fi mirat așa de tare. Sau poate nici nu ar fi avut atât timp să se mire.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.