copil

Scris de Valentina

Urăsc bărbații. Pe toți. Chiar mai mult decât peștii de sticlă și mileurile macrame de pe televizor. Toate, la un loc sau separat, îmi dau senzația de dezgust, de evacuare din viață. Nu a fost mereu așa. Am iubit un singur bărbat. Pe tata.
Aveam vreo 4 – 5 ani pe când am început să întreb unde e tata, de ce nu mai vine tata, de ce nu am și eu un tată care să vină cu ceilalți tați de la serviciu și să-și parcheze dacia în curte, să alerg să-i iau servieta și să mă ia în brațe, să mă care zâmbind în brațe iar eu să chicotesc și să-l întreb șireată “Ce mi-ai adus?” și să bag mâna în buzunarul servietei și să găsesc o bombonică.

– Mamă, de ce nu mai vine tata?
– A plecat, zicea ea și devenea din ce în ce mai abătută.
– Unde-a plecat?
– A plecat în jurul lumii.
La început, n-am înțeles ce înseamnă acest “în jurul lumii”. În mintea mea de copilă blondă, în jurul lumii nu trebuia să fie mai mult decât la coadă la lapte.
– Stă mult? Când vine?
Într-una din zile, după lungi și interminabile insistențe, mama m-a luat de umeri și mi-a zis:
– Tac-tu nu mai vine! S-a dus la dracu-n praznic în ocolul pământului…

Wow, cool! îmi ziceam eu în gând. Cât de tare poate să fie asta!… Adică tata a evadat din dependența emoțională de care toți suferim și s-a dus să cunoască lumea? Ce tare!
Îl și vedeam navigând pe oceanele învolburate, cum dă mâna cu băștinașii din Peru, cum face focul cu africanii din Congo, sau cum negociază pentru un sul de mătase în China… În amintirea mea, tata începea să semene din ce în ce mai mult cu Marco Polo sau cu Magelan. Era expresia libertății.

Cred că tot pe-atunci s-a născut în mine dorința de aventură. Ce poate fi mai mișto decât să te duci hai-hui prin lume, fără o țintă anume, mânată doar de dorința de a cunoaște, de a explora, de a face schițe pe pagini de carton vechi și de a fi liberă.
Dar n-aveam timp prea mult să îmi planific plecarea mea în lumea largă decât în orele când mama mă încuia în camera mea. Îmi dădea teme interminabile de făcut sau mă obliga să copiez cărți întregi doar ca să mă țină ocupată, timp în care dinspre camera ei se auzeau zgomote ciudate. Dar, de cele mai multe ori, asta se întâmpla noaptea și nu prea știam ce se întâmplă pentru că eu dormeam. Știam că primea vizite pentru că auzeam ușa de la intrare și auzeam mai multe perechi de pași pe hol dar n-am auzit niciodată vreo altă voce. Doar ea râzând, oftând, gemând sau cântând. Alteori mă uita încuiată acolo, nemâncată și mă trezea dimineața:

– Trezește-te, Florentino, întârzii la școală. Să faci dracului ceva în viața asta, să n-ajungi un pierde-vară ca tac-tu.
Cred că semănam foarte mult cu tata când eram mică pentru că de câte ori se uita la mine își amintea de el. Dar eu plecam la școală fericită că am avut mult timp să călătoresc imaginar cu el și să-mi planific aventura mea. Planul meu era simplu: mă duc pe plajă și caut sticle. Trebuie să fi trimis el o sticlă cu un mesaj în ea. Voi citi mesajul care îmi va spune unde e el iar eu voi fura un vapor din portul Tomis și mă voi duce la el și ne vom continua călătoria în jurul lumii.

În universul meu, Marea Neagră era singura apă din lume deși știam că există multe oceane dar sunt mult mai mici și o să scap de această ebuliție inutilă a mamei și de secretele ei nocturne care se îndeseau. Într-o noapte am auzit o voce de bărbat. Sau poate mi s-a părut. Cert e că eu eram mulțumită că sunt lăsată în pace și nu mai sunt cicălită cu “să faci ceva în viața asta”. Planul meu de aventură se îmbunătățea. Când o să plec, o să iau și cățelușul ăla de lângă cantină care doarme pe canalizare cu mine pe vapor. Și-o să-mi țină de urât până în America de Sud unde mă așteaptă tata.

Începusem să-mi fac planuri de provizii, cum să conserv apă potabilă în sticle de lapte și cu ce viteză de croazieră o să navighez. Și dacă o să mă atace pirații?! Da, la asta nu mă gândisem. Or să arunce harpoanele și-or să se cațere pe punte până la timonă, unde sunt eu, dar eu o să mă lupt cu ei…
Ah ce urât e ăsta! Zbang, un picior în burtă. Uăhăhă, ăsta n-are dinți, zbang un felinar în cap. Oh shit! E unul care mi-a sărit în spate și încă unul care s-a aruncat pe mine. Ce naiba de vis e ăsta că sunt tot în dormitor și ușa e deschisă?! Până să mă dezmeticesc, animalul ăla m-a înșfăcat și s-a urcat pe mine. M-a siluit acolo-n pat în timp ce mama râdea beată cu altul în camera ei.
– Ajutor! Ajutooor! Tata! Tataaa! Tataaaa!

În noaptea aia am plecat pe plajă. Mi-era rușine și teamă. Și scârbă. Și teamă. Am luat-o de-a lungul plajei și-am dat cu piciorul în toate cioturile și sticlele de pe plajă. Speram să găsesc sticla de la tata. Dar n-am găsit nimic, decât niște sticle goale care miroseau a bere. Am dormit sub movila aia militară de la capătul digului. Dimineață mi-am dat seama că sunt plină de sânge. Am intrat în mare să mă spăl. N-aș mai fi vrut să ies. Deja veneau turiștii la plajă. Am urcat peluza plină de buruieni și m-am dus la Cornelia, o colegă de etnie romă care m-a găzduit la ea vreo două zile până când a aflat mama și a venit și m-a luat acasă.

Cred că-ți dai seama că din momentul ăla aventura și planurile mele de a cuceri lumea s-au dus de râpă. Viața mea primise prima palmă și nu era ultima. Toate relațiile mele – chiar și cele inocente – cu băieți și mai târziu bărbați s-au terminat prost. Cu mama n-am mai vorbit deși până la terminarea liceului am locuit cu ea. După doi ani de lucru la un butic unde trebuia să servesc patronul ca o cadînă m-am înscris la facultate. Anii mei de studenție au fost ani de trezire la viață, de muncă și de definire. Am absolvit ca șefă de promoție surclasînd tocilari și copii inteligenți doar prin continuă concentrare și un permanent focus pe munca mea. Greu, pentru că nu mă consider o femeie inteligentă, ci doar una care muncește mult. Tot în studenție am avut și prima relație cu o femeie. Nu pot să spun că mi-a plăcut, doar că mă simțeam în siguranță.

Nu mai locuiesc în țară de ceva vreme. Acum o lună am primit un mesaj pe Facebook de la o vecină că mama s-a îmbolnăvit, că a luat-o salvarea de acasă. M-am dus la ea și am vorbit. Mult. Pe urmă am trecut pe-acasă. Totul părea din altă lume. Casa mi se părea prea mică. Ușile mi se păreau prea mici. A, uite cana cu care am băut apă atâția ani! Buzele mele recunoșteau forma acelei căni de metal care îmi stingea setea. Și holul. Și camera… Patul meu. Sub pătură mi-a fost teamă să mă uit. Eram convinsă că sub pătură stătea ascuns piratul. Am cotrobăit ceva prin sertarul de la măsuță. Erau câteva caiete de-ale mele din liceu. Și niște mâzgălituri cu o corabie. Am trecut și prin camera mamei. O răcoare stranie îmi spunea că ea n-o să fie bine. Și m-am întristat. Am avut intenția să mă uit și prin sertarul de la dulapul ei și chiar am făcut-o. Erau acolo legitimația ei de sudoriță la Navrom, un carnet de CEC cu 6 lei pe el, facturi de curent și de gaze, un carnețel cu notițe de piață: cartofi 1kg, ulei 1 sticlă, 4 mere, 1 varză, și niște bilete de tramvai. Printre ele am dat peste o foaie îngălbenită de vreme. Era mesajul din sticlă al tatei.

Raport autopsie:
Numitul ****** Constantin, fiul lui Ion şi Maria născut la data de 18.03.1944 în Fundătura, jud. Bacău, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Calea Victoriei (…) a fost împuşcat mortal, în data de 23.12.1989. Conform raportului de constatare medico-legală nr. A3/125/1989/15.02.1990, moartea sa a fost violentă şi s-a datorat împuşcării (plagă împuşcată hipocondrul drept şi hemoragie internă).

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.