Mă uitam la clipulețul ăsta de la final într-o noapte de insomnie, cu inima cât un purice, punându-mă în locul părinților care, mai mult ca sigur, habar nu aveau ce le fac odraslele și promițându-le un omor total necaracteristic mie, care sunt strict împotriva violenței față de copii.

După care mi-a săgetat prin minte una din amintirile pe care mintea mea refuză să mi le arate, cam majoritatea din copilărie. Și mi-am amintit că distracția mea favorită, de băiat crescut la etajul 9, era să mă strecor pe terasa blocului și să stau cu picioarele atârnate peste margine, uitându-mă la oameni. Bine, făceam prostii, că eram mic și retard, aruncam cu cartofi în oameni de la balcon și mă ascundeam în balcon, într-o după masă, împreună cu un prieten din blocul de vizavi, care stătea la 8, ne-am urcat în picioare pe marginea ferestrei, fiecare la casa lui și am început să facem pipi. Evident, ne-a văzut mă-sa și m-a raportat la mama, cu urmările clasice.

Dar cea mai periculoasă a fost asta. Stăteam, nu știu câți ani aveam, sub 10, în orice caz, fără sprijin, pe marginea blocului. Alergam pe sus pe acolo și aruncam cu pietricele în balcoanele de la 10. Făceam pase cu un prieten, și ăla inteligent, dar care avea scuza că era mai mic cu vreo 2 ani decât mine.

Am ajuns la concluzia că, pentru ca un copil să ajungă la maturitate, e nevoie de o constribuție consistentă a hazardului.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.